Am revenit la Vadu după trei luni și m-a întâmpinat cu un aer de toamnă târzie.
Cu stoluri de gârlițe care animă răsăriturile și pe care ador să le privesc.
Cu celebrii lui șacali, care mai de care mai simpatici.
Cu plajele care parcă și ele sunt în alte straie, așa, de toamnă-iarnă.
Turiști nu mai sunt, doar oamenii din Vadu își trăiesc viața înconjurați de stoluri uriașe de cormorani.
De fapt, cam toată Dobrogea e pregătită de iarnă. Popândăii care toată vara m-au acompaniat, cred că au intrat de ceva vreme la hibernat. Nu doar că nu îi mai văd, dar nici găurile lor nu mai sunt vizibile. Acolo unde aproape că mă împiedicam de ei și era imposibil să nu calc strâmb în vreo gaură, acum sunt pajiști pustii, parcă neatinse de altceva în afară de oi și capre.
Dihorii au plecat din zonă. Mi-am luat rămas bun de la ei în august, când încă copilăreau. M-am întors să verific vizuinile. Pământul proaspăt scos la gura vizuinilor altădată, acum e acoperit de vegetație. Parcă nici nu a fost cândva atât de multă agitație în zonă.
Aerul e rece și vegetația e brumată dimineața, iar după răsărit se creează o magie în atmosferă. Magie care limitează mult timpul de fotografiat, dar care încântă privirea.
Prin sate miroase din nou a fum de lemne și e liniște. Doar câte o cucuvea te privește somnoroasă de la streașina casei. Cel mai probabil aceeași pe care am fotografiat-o și în vară.
