Este al șaptelea an consecutiv în care merg la boncănit și pot spune că a devenit unul dintre cele mai importante momente ale anului.
Încerc să nu mă gândesc la el cu prea mult timp înainte, dar încă din august mă cuprind emoțiile. Pe cât este de spectaculos, pe atât este de obositor și uneori chiar frustrant, atunci când lucrurile nu se leagă, iar fotografii de wildlife înteleg bine ce vreau să spun. Trebuie să recunosc că, înainte de boncănit, mă încearcă o ușoară teamă în fața a ceea ce urmează.
Ce-i drept, în ultimii trei ani am petrecut mult timp pe teren în perioada boncănitului, fără să obțin însă rezultatele pe care mi le doream. Am încercat atât în zonele de câmpie, cât și în cele de deal, dar fără prea mult succes.
Ceva nu m-a lăsat totuși să renunț, așa că m-am înhămat la nouă zile de umblat pe urmele cerbilor.
Prima zi la boncănit
Așa mi-am petrecut prima zi la boncănit: în liniște, ascultând doar greierii. Nu am auzit cerbi, dar mi-a prins foarte bine să stau și să admir peisajul. Am văzut și o ciută cu puiul ei.
Dimineți pe malul Buzăului
Am un loc pe malul Buzăului unde sper să fotografiez un cerb, încă din 2021. Un localnic îmi mai trimite din când în când poze, așa că, în prima dimineață, am mers direct acolo. În drum spre râu, un cerb boncănea puternic în pădure, dar nu a ieșit la mal. Păcat, fiindcă atmosfera era fantastică.
A doua dimineață a fost și mai liniștită. Nu am auzit nici măcar un boncănit, așa că am schimbat din nou locul.
Primul cerb al sezonului
Următoarea încercare a fost cu noroc. Am spart gheața și aș spune chiar într-un mod atipic. Abia coborâsem din mașină când am auzit cerbul boncănind. Era cu o ciută pe un versant, la maximum 100 de metri de noi. Boncănea obosit. Mai ațipea, mai arunca o privire spre noi…
Am încercat să mă apropii, dar își alesese bine locul, fiind aproape imposibil de ajuns la el. După ce s-a îndepărtat, ne-am așezat pe o coamă din apropiere, însă acolo nu a mai fost nicio mișcare.
Spre apus, a ieșit din nou, cam în același loc, așa că l-am fotografiat de la depărtare, dintr-o altă perspectivă.
La boncănit înainte de răsărit
Îmi place să ajung în teren pe întuneric, cu măcar o oră înainte de răsărit, dar în dimineața aceea am ajuns mult mai devreme, pentru că emoțiile nu mă lăsaseră să dorm.
Vreo douăzeci de minute am rămas lângă mașină, ascultând și verificând împrejurimile cu camera de termoviziune. Nu cunoșteam prea bine terenul și nu am avut curaj să mă aventurez.
Boncăneau cinci cerbi în zonă: doi pe coama unde văzusem unul în seara precedentă și trei pe cealaltă parte, unde nu fusese mișcare.
Când a început să se lumineze, m-am aventurat mai în adâncul sălbăticiei. Se asternuse liniștea, dar nu pentru mult timp.
Pe coame a urmat un spectacol la care îmi doream tare mult să asist.
După ce mi-am făcut nebunia și mi-am luat doza de fericire fotografiind cerbi la boncănit, nu am mai stat prea mult prin preajmă. Era marți și mă grăbeam să ajung la târg.
În drum spre mașină am avut parte de o surpriză: câteva vaci se învârteau în jurul ei și lingeau geamurile, bara și alte părți ale caroseriei. 😁
Târgul din Pârscov și ardeii „cornul caprei”
Așa cum am scris deja, marțea e zi de târg și tare mi-am dorit să merg. M-am întâlnit cu Eliza și cu Laur și am început cu micul dejun: mici și cârnați de Pleșcoi.
Ne-am plimbat prin târg și am cumpărat tot felul de lucruri, printre care și trei ceaune.
Apoi ne-am orientat către scopul principal al vizitei: ardeii „cornul caprei”. Un soi portocaliu, specific zonei și extrem de iute, pe care Laur îl prepară minunat.
Mi-am luat o zi liberă și am asistat la coacerea și pregătirea lor. Nu prea am fost de folos, dar măcar am documentat procesul. Dacă tot a fost zi de treabă prin gospodărie, Eliza a pus și ea ardei la borcan.
Grigore pârș și huhurezul mic.
Uite așa, petrecând timp prin gospodăria lui Laur, am descoperit că are în cămară un pârș mare cenușiu (Glis glis), o specie pe care nu o întâlnisem până atunci. Când Vladi, băiatul lui Laur, i-a găsit un nume, mi-am dat seama că există și un al doilea pârș din familia Grigore.
Din punct de vedere fotografic, prin curtea pensiunii îți poți face de lucru fără probleme. Surpriza a venit însă seara, când un huhurez mic s-a așezat pe un stâlp din curte și ne-a studiat. Între noi fie vorba, huhurezul mic nu prea e prieten cu pârșul, dar nu e treaba mea, nu mă bag între ei.
Iar dacă tot am avut liber de la boncănit, am ieșit la o plimbare pe dealuri și am vizitat Canionul de Sare de la Mânzălești.
Seara la boncănit
Ultima încercare la boncănit?
În dimineața care trebuia să fie ultima la boncănit, conform planului inițial, am ieșit și am prins din nou câteva siluete pe coame.
De data aceasta, am avut norocul să mă întâlnesc și cu un individ împins în vale de cerbul dominant. Mi s-a părut un exemplar foarte frumos. A venit de la mare depărtare și l-am tot fotografiat până când s-a retras pe un izvor.
Schimbare de plan
Am plecat pentru o zi cu treabă în București și plănuiam ca apoi să ne retragem spre casă, dar orașul îngrozitor ne-a făcut să ne schimbăm planurile și să ne întoarcem pentru încă două zile la boncănit.
Bine am făcut!
Am prins o dimineață fabuloasă. Am ales același loc, dar am schimbat strategia. Nu am mai urcat pe coame, ci am mers prin vale. Speram să ajung sub o șa unde tot observasem mișcare.
Când am ajuns acolo, am văzut mai întâi o căprioară, iar la scurt timp am zărit și un cerb. Era deja pe coamă, dar se vedea doar parțial. A auzit foșnetul pe care îl făceam prin vegetația înaltă și a coborât spre mine. Ne-am privit câteva secunde și apoi s-a retras.
Deși abia așteptam să ajung acolo, nu am avut stare să mai rămân în zonă și am pornit spre cea mai înaltă culme, unde bănuiam că se află cerbul dominant.
M-am chinuit să urc până acolo. Din când în când, mai făceam câte un popas lângă vreun pâlc de copaci.
Până la urmă, am ajuns pe culme, dar nu am avut parte de nicio surpriză. La răsărit și la apus era mereu mișcare acolo, dar se apropia ora 8, așa că șansele erau slabe.
Cel mai frumos moment al boncănitului din acest an
Am stat un timp în liniște. Când mă pregăteam să plec, am auzit un boncănit pe cealaltă parte a culmii. M-am apropiat ușor și am văzut în vale un cerb frumos, cu mai multe ciute. Cred că mai bine de o oră nu am făcut altceva decât să mă târăsc câte puțin câte puțin. Am trecut pe sub un gard electric și mi-am văzut de misiunea mea. Înaintam doar când mă asiguram că atenția cerbului și a ciutelor era îndreptată în altă parte. Scanam constant împrejurimile cu camera de termoviziune, ca să mă asigur că nu era vreo ciută bine ascunsă care m-ar fi putut da de gol.
Cerbul era rupt de oboseală. Uneori moțăia, alteori fugea după ciute și se agita.
Un moment emoționant a fost când o ciută a părăsit cerbul și s-a apropiat extrem de mult de mine. Norocul meu a fost că vântul m-a ajutat și că am avut inspirația să mă retrag la timp în spatele unei tufe de cătină. Când a ajuns foarte aproape, nu am mai fotografiat-o. Am preferat să stau nemișcat, de teamă să nu mă dau de gol.
Față în față cu cerbul
După ce a trecut și m-am asigurat că nu mă vede, am vrut să-mi continui planul, doar că nu mai vedeam cerbul. Am prins curaj. Poate de la adrenalină, poate din disperarea de a nu-l pierde. M-am ridicat și am plecat să-l caut. Îl auzeam din când în când boncănind și i-am luat urma ușor-ușor. Cred că am mers mai bine de o oră în liniște, printre tufe de cătină și alți arbuști, până când l-am întâlnit. Ce emoții! Ce nebunie!
Cred că am stat așa cel puțin zece minute, până când am văzut cu coada ochiului ciutele urcând spre culme, prin stânga mea. Știam că cerbul le va urma, așa că am reușit să mă retrag din fața lui fără să mă dau de gol. M-am pregătit să-l aștept pe urcare. Uneori, astfel de decizii sunt periculoase. De această dată, a fost cu noroc!
