Drumul cu vulpi a câștigat premiul special al juriului în Franța.
Pe 22 noiembrie, de ziua mea, în Montier-en-Der a avut loc ceremonia de decernare a premiilor Concursului Internațional de Fotografie de Wildlife, în cadrul Festivalului Photo Montier.
Plănuisem să merg la festival încă din vară, atunci când știam doar că voi fi în expoziție. Între timp, în octombrie am fost anunțat că sunt printre premianți și am fost foarte fericit.
Povestea cu Photo Montier a început în 2023, când colega mea Andreița mi-a recomandat să mă înscriu. Nu am îndrăznit atunci, dar anul acesta a revenit cu aceeași propunere și a insistat. Până la urmă mi-am făcut curaj și am înscris șase fotografii. Patru au ajuns în finală, doar una a fost premiată.
Cele două care nu au prins finala:
Finalistele:
Câștigătoarea premiului special al juriului:
Cifrele concursului au fost impresionante: 16500 de fotografii, 2065 de fotografi, 73 de naționalități.
Din 16500 de fotografii înscrise în concurs, poza mea de pe Drumul cu vulpi a fost premiată și sunt onorat. Am avut-o înscrisă în concurs cu numele “Le petite prince”.
21 noiembrie – Prima zi a fost cu peripeții
A venit vremea plecării și am fost tare emoționat.
Prima zi a fost cu peripeții. Am așteptat două ore pe aeroportul din Franța pentru că o grevă a taximetriștilor blocase zona și reprezentantul SIXT a fost prins în ambuteiaj. Am reușit într-un final să închiriem mașina și primul stop a fost în Paris, unde am prins o ninsoare ca în povești. L-am văzut pe fugă, dar mie mi-a plăcut la nebunie.
După o plimbare și un prânz în capitala Franței, am plecat spre satul unde rezervasem cazarea.
Prima parte a drumului am petrecut-o în aglomerație și apoi, când credeam că totul e ok, ninsoarea ca în povești s-a transformat într-un viscol care în scurt timp a făcut aproape impracticabilă autostrada.
Am realizat abia atunci că mașina noastră nu era echipată cu anvelope de iarnă și a fost foarte greu de ținut pe șosea în astfel de condiții. Cu mașina alunecând și fără vizibilitate din cauza viscolului și a zăpezii depuse pe faruri, cu mare chin am ajuns într-o benzinărie, acolo unde am petrecut următoarele trei ore. Am stat până când ninsoarea s-a oprit.
Am pornit din nou la drum. Mai aveam doar 60 de kilometri, dar cred că i-am parcurs în trei ore din cauza drumurilor. Mașinile de deszăpezire au intervenit rapid, dar se circula în condiții de iarnă și pe drum erau accidente.
Cu 10 kilometri înainte de cazare, drumul era blocat de un copac căzut și a trebuit să mai facem un ocol.
Usor, ușor am ajuns în Rouilly-Sacey, un sat foarte frumos. Am avut acolo închiriată o casă faină, cu șemineu în living și cu curte, așa cum visam să fie. Am intrat în casă la 0:00, era deja aniversarea mea, însă eram atât de extenuați încât doar am gustat puțin din checul pe care ni l-au lăsat gazdele și ne-am băgat la somn.
22 noiembrie – Drumul cu vulpi premiat în Montier-en-Der
Ca o paranteză, pe Robert nu l-am prezentat mai sus. E unul dintre cei mai buni prieteni ai mei! Ne știm din 2012, de când lucram la Prospecțiuni. Este soțul Andreiței, persoana care așa cum am scris mai sus, mă împinge mereu de la spate să mă înscriu la concursuri. Fără ei nu aș fi ajuns la acest concurs și vreau să le mulțumesc!
Dimineața, drumurile erau perfect curățate. Dacă nu ar fi fost câmpurile albe, nici nu ziceai că a nins cu o zi înainte.
Primul loc pe care l-am vizitat a fost 1001 Bières din Troyes. Nebunie! E greu să alegi ce bere să cumperi. Eu am făcut-o după etichetă.
Am și mâncat cârnați specifici zonei, dar nu prea m-au dat pe spate.
Am plecat apoi spre Montier-en-Der și până să înceapă festivitatea a trebuit să îmi ridic ecusonul de acces. A fost poate cel mai emoționant moment. Unul dintre organizatori i-a chemat pe cei din juriu să mă cunoască și aceștia mi-au transmis cât de încântați au fost de “Le petite prince”. Vreo trei nu vorbeau engleză, doar ne-am zâmbit, însă am înțeles din privirea lor cât de mult îmi apreciau fotografia. Am plecat pierdut complet de acolo. Am pus mâna pe telefon și le-am trimis înregistrări mamei și Olimpiei. Îmi tremura vocea și eram copleșit de emoții.
Până să înceapă festivitatea de premiere, am vizitat unul dintre corturile uriașe de acolo. Erau mulți expozanți veniți cu diferite scopuri. Unii expuneau și vindeau tablouri, alții albume. Erau asociații care strângeau bani pentru diverse activități în folosul naturii. Alții aveau oferte pentru tururi foto de wildlife.
Erau și specialiști veterinari, geologi și tot felul de oameni. Am cunoscut fotografi mari acolo și la final, nu am plecat cu mâna goală.
Timpul s-a scurs rapid și a venit momentul premierei. Sufocat din ce în ce mai tare de emoții, am așteptat cuminte să îmi vină rândul.
Îmi propusesem sa mă uit cât mai mult la public și să comunic cu ei. Am urcat, am primit microfonul și când m-am întors spre sală era un zid negru în fața mea. Mâna îmi tremura fix ca atunci când în față am pentru prima oară o specie faină. Am tras aer în piept și apoi atât am putut să le spun. Că le mulțumesc și că sunt foarte mândru pentru că de ziua mea sunt acolo, cu ei. Sala a început să-mi cânte la mulți ani și am avut timp să respir puțin. Am spus două-trei cuvinte și am plecat. Nici nu știu cum am ajuns la locul meu.
Târziu am putut să mă bucur de premiu. Am primit un binoclu Leica absolut fantastic. Am mai testat cateva branduri la viața mea, dar e fascinant cum se vede prin această minunăție. Problema e că trebuie să am grijă de el, pentru că eu nu prea sunt atent cu lucrurile, îmi pierd rapid mințile când în cale îmi iese un animal fain.
După ceremonie, am fost în piața publică și mi-am văzut poza de pe drumul cu vulpi, iar următoarea oprire a fost direct acasă, unde am savurat berile cumpărate la prânz.
23 noiembrie – Am revenit pe lumină la “Drumul cu vulpi”
A fost primul lucru pe care am vrut să-l fac sâmbătă. Să revăd expoziția pe lumină. Erau atât de mulți oameni acolo, încât abia am reușit să-mi fac o poză cu tabloul meu. M-a impresionat foarte mult că oamenii se opreau și îl fotografiau.
E o fotografie care îmi place mult, dar e a mea și e normal. Poate că familia și prietenii o apreciază putin subiectiv pentru că mă știu. Doar că la festival erau vizitatori care nu erau influențați de nimic altceva în afară de imagine.
Erau atât de mulți vizitatori încat abia am găsit loc pentru a servi prânzul într-un restaurant. Ne-am împrietenit cu doi bătrânei care veneau de 20 de ani acolo, de la granița cu Belgia și am obținut o masă de patru.
După prânz, am mai vizitat câteva expoziții și apoi am plecat să ne plimbam prin satele din zonă. Câmpurile dintre sate sunt fantastice. Peisajul este superb. Un mozaic de câmpuri agricole foarte bine îngrijite și păduri. Am văzut o groază de cocori. Erau peste tot! Aproape la fel de mulți ca fazanii în Dobrogea. Am văzut căprioare, iepuri și mistreți, plus câteva păsări răpitoare.
Am vizitat Muzeul Napoleon, clădire unde Napoleon a făcut școala militară.
În rest, ne-am plimbat prin sate și orășele, unde am testat cafele și gustări.
E fascinat ce cultură au pentru fotografie. Pe lângă faptul că festivalul e fantastic, o adevărată sărbătoare a fotografiei, chioșcurile de ziare au rafturi întregi cu reviste dedicate domeniului. În una dintre revistele a apărut și fotografia mea.
În ultima zi am fost preocupați doar de drumul spre casă, unul lung și obositor. Am plecat pe la 9 dimineața din satul francez și am ajuns aproape de miezul nopții în Constanța, însă a meritat din plin. A fost o experiență fantastică și sper să o repet curând.
