În pădurile din Câmpia Română, începutul toamnei are un farmec aparte. E un moment pe care îl aștept cu drag. Sunt așa de nerăbdător încât fur startul și plec să caut toamna încă de la mijlocul lunii august.
După ce am trăit primăvara și vara prin Dobrogea, am avut o deosebită plăcere să revin în pădure.
Galbenul a început să-și facă loc pe ici-colo, completat de ceața care te învăluie și te poartă prin atmosfera fantastică.
“Eu vara aş iubi-o pe orbeşte, dar simt că toamna-i anotimpul meu.” Asta scria Păunescu într-o poezie în care își manifesta iubirea pentru București, doar că eu am adaptat-o pentru trăirile mele.
Trăiri simple. Mă trezesc la 3 și simt oboseala doar câteva secunde, până când conștientizez că urmează să plec la pădure. Apoi încep să visez la ce urmează să se întâmple.
În fotografia de wildlife nu e bine să ai așteptări pentru că de cele mai multe ori, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din pădure, însă nu pot să funcționez așa. Mie imi place să visez și să-mi imaginez momentele. Mi-am zăpăcit prietenii cu scenariile mele. De cele mai multe ori nu se adeveresc, dar am o plăcere deosebită să mă laud că am știut eu, atunci când îmi ies socotelile.
Apoi, când mi se pare că le știu pe toate, pădurea are un simț al ei și își ascunde animalele în cele mai dosite lăstărișuri. 🙂
