Să caut dihorul de stepă a fost una dintre cele mai mari provocări, însă cred că a meritat din plin. Poveste de vară.
Uneori mi-e dor de de dealuri, de munți, de locuri în care nu am timp să ajung, dar dau cu nasul de stepa dobrogeană și nici nu mai știu cum mă cheamă.
Dacă dihorul pătat a fost surpriza uriașă a primăverii, dihorul de stepă a fost vedeta verii. Despre primul am scris într-un articol trecut.
Lucrurile au fost mai complicate decât mă așteptam. Un prieten chiar mă avertizase: “Vezi că nu știi cu cine te pui!” Eu nu l-am crezut, dar cu timpul am realizat câtă dreptate avea.
A fost foarte multă muncă la mijloc, am pierdut numărul serilor în care am plecat în căutări sau am făcut observații cu binoclul. Cu înțepături de insecte, cu mărăcini scoși din mâini, cu julituri și alte peripeții.
Uneori mi se părea că mă lupt cu morile de vânt și de cele mai multe ori mă întorceam acasă frustrat, însă așa am descoperit lucruri noi despre mine. Cred că nu sunt construit să renunț atunci când îmi doresc ceva cu adevărat! Aproape că îmi promiteam că nu mă mai duc când ajungeam acasă, dar ceva nu mă lăsa să fac asta și o luam de la capăt.
Acum, după ce am tras linie, cred că a fost una dintre cele mai faine experiențe trăite în natură. O combinație între multă munca de teren, dar și documentare.
Am învățat să recunosc galeriile dihorilor, dar și semnele de activitate recentă, iar apoi am plecat la treabă.
Noaptea de sânziene și dihorul de stepă
Spun legendele că noaptea de sânziene e magică. Nu știu pentru altii cum e, dar pentru mine sigur a fost.
Mă îndreptam spre un punctul de unde făceam observații, atunci când ceva mi-a atras atenția. Părea un cap de dihor. Am pus aparatul la ochi, am tras un cadru și când am mărit poza, am avut confirmarea. Era dihorul de stepă. Am înlemnit!
S-a uitat un timp spre mine și s-a retras în vizuină. Am profitat și am înaintat, iar apoi m-am ascuns într-o zona cu vegetație mai înaltă. După un timp, dihorul a ieșit și a analizat cred că vreo două minute zona unde mă văzuse. Eu eram în spatele lui. Am fost inspirat să schimb locul. S-a liniștit și apoi au urmat 20 de minute în care l-am urmărit cum meșterea la galeria lui.
Își împart dihorul de stepă și dihorul pătat teritoriul?
Ținând cont că la doar 80 de metri de această întâlnire văzusem dihorul pătat, o mulțime de întrebări au apărut în mintea mea.
Nu înțelegeam cum e posibil să îi văd pe amandoi în același loc. Își împart aceștia teritoriul? Unul trăiește acolo și celălalt a apărut accidental? Apar amândoi doar din când în când? Erau câteva galerii în zonă și unele chiar aveau semne de activitate recentă. Exista acolo și o colonie de popândăi uriașă, cu mențiunea că popândăul este considerat sursa lor principală de hrană.
Așa pare să fie pentru că la două galerii diferite am găsit resturi de popândău.
Căutările continuă
Terenul nu mi-a permis să montez camere de supraveghere, așa că mi-am continuat observațiile. Cum prindeam timp liber, cum dădeam o fugă prin zonă. De cele mai multe ori îmi petreceam timpul cu popândăii și pietrarii, aceștia din urmă având o pasiune pentru pământul scos de lângă galerii. Stăteau acolo pentru a prinde insecte și uneori se uitau chiar în găurile dihorilor.
Timpul a trecut, dihorul de stepă era dispărut, dar semne de activitate recentă erau prin zonă și popândăii cam începuseră să dispară. M-am ambiționat să urmăresc puțin acest aspect. Eram curios dacă e adevărat ce am găsit în cărți, că dihorul de stepă decimează populația de popândăi și apoi se mută. Nu mi-am putut forma o idee, pentru că activitatea popândăilor poate fi puternic influențată de vara grea, secetoasă.
Dana spune că aceștia pot intra la estivare, iar într-un articol din Serbia, am citit că în perioadele secetoase, cantitatea de apă din plante scade și popândăii devin letargici. Am să aștept primele ploi și apoi sunt curios de ce mai e pe acolo.
Mă obișnuisem cu ideea că ies pentru observații, atunci când m-am lovit de ceva la care cred că pot asista doar o dată în viață.
Cei patru fantastici!
Într-o seară care nu se anunța specială, mai ales că la 200 de metri de mine, un tractor lucra într-o cultură, am avut surpriza să văd un cap de dihor ieșind din vegetație. Se uita spre tractorul zgomotos. I-am anticipat direcția și am profitat de neatenția lui ca să mă mut pe un drum spre care părea că se îndreaptă. Acolo a ieșit.
Cinci minute mai târziu, acesta a apărut însoțit de încă trei exemplare. M-am pierdut complet. Au venit foarte aproape de mine, dar din cauza vegetației înalte, nu prea am reușit să îi fotografiez.
Era vineri seara, iar a doua zi, am profitat de ziua liberă și am încercat și dimineața.
Stăteam la punctul meu de belvedere și vreo oră nu am sesizat ceva. Când m-am întors, dihorii erau în spatele meu. Mama cu patru pui. Aceștia erau prinși cu joaca, o adevarată hărjoneală. Parcă vedeam joaca puilor de vulpe pe care i-am fotografiat prin 2019.
Se alergau, săreau, se mușcau… o adevărată nebunie!
Ceva mai tărziu am prins chiar și un moment de tandrețe între mamă și pui. După ce s-au alintat un timp, aceasta l-a luat la puricat.
Din când în când observau ei ceva suspect, dar când se găsea unul mai curios, apărea altul pus pe hârjoneala și uitau de altceva.
Am fost obligat să stau un timp acolo, până s-au plictisit și au intrat în galerie. Am plecat tremurând spre mașină. Desi mi-a fost foarte greu, am decis să nu mai revin în zonă. Ei erau cu gândul la hârjoneală și nu ma observau sau nu-mi dădeau atenție, însă m-am gândit că mama dihor are patru guri de hrănit, în afară de ea, așa că am strans din dinți și mi-am luat rămas bun!
Poate revin după o ploaie pe acolo, în trecere, din curiozitatea de a vedea care e faza cu popândăii.
În rest, eu le doresc numai de bine, sper să fie feriți de oameni și de prădători!