Dobrogea e una dintre cele mai frumoase regiuni ale țării, fără discuție. Are ispite la tot pasul, nu ai cum să o vizitezi și să te plictisești.
Eu am început să o descopăr în facultate, într-o practică geologică. Am plecat cu gândul la minerale și roci, dar totul s-a năruit când am văzut prima țestoasă dobrogeană. Am fost fascinat de întâlnirea cu acea bătrână doamnă a Dobrogei. Am văzut apoi șopârle, popândăi, păsări și câțiva șerpi de apă. Visam pe atunci să întâlnesc o viperă cu corn, dar nu a fost să fie. Nu a fost să fie nici câțiva ani mai târziu, când ieșeam primăvară de primăvară cu prietenii prin Munții Măcinului. Eram mai tânăr și credeam că știu Dobrogea la acea vreme, nici nu-mi imaginam că poate nu mi-ar ajunge o viață să o documentez cum trebuie, din scoarță în scoarță.
Prin 2016 l-am cunoscut pe Vlad Cioflec și Dobrogea a început să însemne balauri, vipere cu corn, țestoase marine, șopârle de nisip și alte reptile și amfibieni. Din 2016 până în 2018, aproape toate drumurile erau ture de herping. Mai puțin iarna, când în lipsa reptilelor și a amfibienilor, ieșeam la birdwatching. Nu prea m-a prins la vremea aceea, doar că mă plictiseam teribil în casă și trebuia să fac ceva ca să alung “depresia de iarnă”. Așa numeam disperarea care mă cuprindea în lipsa lighioanelor mele preferate.
Prin 2019 m-a cuprins altă nebunie, șacalul. O specie atât de controversată în România, dar pe care eu am îndrăgit-o și pe care am urmărit-o un timp. Nici nu îmi mai aduc aminte cum mi-au căzut șacalii cu tronc, ce știu sigur e că am fost patru weekenduri la rând în căutarea lor. A fost una dintre cele mai muncite și frumoase povești pe care le-am trăit în toți acești ani de umblat prin natură. De acolo am început să fac pași spre mamifere, iar drumurile prin Dobrogea nu au mai fost așa de dese, pentru că mai tot timpul aveam alte priorități. Mi-am mai încercat norocul din când în când la un balaur, dar în zadar.
Au trecut anii și au apărut alte schimbări. Anul trecut m-am mutat cu locul de muncă în Dobrogea, ce nebunie! Se întâmpla la scurt timp după ce am petrecut un weekend de poveste la Vadu. Chiar mă gandeam atunci, oare cum ar fi să trăiesc aici? La început mi-a fost puțin complicat, asta până m-am acomodat, dar lucrurile s-au așezat în timp. Când am venit aici, mă gândeam cum o să-mi petrec timpul căutând șacali sau balauri, dar cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, lucrurile s-au desfășurat altfel.
Poate a fost aerul dobrogean sau poate Olympusul care e senzație atunci când vine vorba de fotografiat păsări. Poate a fost iubita mea care îndrăgește păsările și care mereu mă îndeamnă să le fotografiez. Nu știu să spun, cert este că m-am apropiat din ce în ce mai mult de păsări.
Totul a început cam la șfârșitul anului trecut, an în care am întâlnit și fotografiat câteva specii foarte faine, striga și puii de buhă fiind probabil vedetele.
Anul acesta mi-am setat o provocare: să prind cât mai multe răsărituri pe plaiuri dobrogene. Nu am timp atât cât aș vrea, dar trag de el cât pot. În ianuarie și în februarie am apucat să ies în căteva ture și acum fac un rezumat al celor mai frumoase momente.
Tura cu Baltariu
De-a lungul timpului am făcut mai multe ture cu Adrian Baltariu, un bun prieten și un fotograf bun, dar controversat de mulți. Adiță e ca șacalii, iubit de cine trebuie, urât de cei care nu prea au legătură. Glumesc, bineînțeles, în realitate e controversat pentru că îi place să spună lucrurilor pe nume. Unii spun că are dreptate, dar că e exagerat, eu îl admir și invidiez. Mi-ar plăcea să fiu ca el și să sar la gâtul celor care fac din ce în ce mai multe mizerii în această mică lume a wildlife-ului din România, doar că scandalurile mă obosesc teribil și până acum m-am tot ferit.
Bun, revin la povestea mea. Turele cu Adi au fost mereu spectaculoase, fie că ne-am văzut în Iași, Comana sau prin Ținutul Buzăului. A fost pentru prima oară când ne-am întâlnit în Dobrogea și nu ne-am setat așteptări mari, dar lucrurile s-au legat.
Acesta este primul cadru pe care l-am tras anul acesta în Dobrogea. Am prins câteva lebede de iarnă înainte de răsărit. Le-am urmărit din depărtare și am fost aproape să sar la gâtul lui Adrian care nu voia să oprească. 😀
Apoi, dupa răsărit, cerul s-a umplut de păsări.
A fost o dimineață frumoasă, valurile mării păreau suflate cu aur.
Ca totul să fie perfect, ne-a ieșit și un șacal în cale.
În zilele următoare am umblat mult și ne-a plăcut. Cu lebede, pelicani, gâște, flamingo, cucuvele și codalbi, cam așa au fost diminețile noastre. A fost fix cum ne doream. Mai o poză, mai un popas, ne-am simțit tare bine.
Așa cum am scris mai sus, din când în când mai făceam câte un popas.
Mai o cafea…
mai o discuție despre aparatură…
dar mai ales pauze de masă. Aici făceau fetele omletă, iar Adrian ținea paravan pentru vânt. 😀
Plimbări cu colegii
Adrian a plecat, dar mi-au rămas în minte diminețile dobrogene. Le-am povestit colegilor cu așa mare foc, încât i-am corupt să iasă cu mine.
Nu e ușor să te trezești foarte devreme pentru doar 30 de minute de plimbare. Trebuia să ajungem la birou destul de devreme, așă că nu ne-am permis mai mult. Eu spun totuși că a meritat, am prins momente frumoase.
Cu puțin timp înainte de răsărit, eu eram deja pe malul lacului.
Există viață după gripă!
Am exagerat puțin cu acest subtitlu, dar am avut o gripă atât de puternică încât am avut serioase momente de panică. A fost oribil, am avut febră atât de mare încât deliram…
A trecut, iar apoi am început să ies, parcă cu teamă după multe zile de stat în casă. Am petrecut două zile în natură alături de iubita mea, amândoi cu ochii după păsări.
Am avut parte de o întâlnire spectaculoasă. Cea mai mare pasăre răpitoare din Europa: vulturul negru (Aegypius monachus)
Chiar dacă nu am reușit să ne apropiem de el, momentul e de neuitat.
A fost un weekend al păsărilor răpitoare. Am surprins un șorecar și doi ereți care se hrăneau din cadavre aflate la marginea drumurilor. Poate pare ciudat, dar de mult timp îmi doream să fotografiez o astfel de întâmplare. Natura nu este doar despre lucruri drăguțe și pufoase. Realitatea e dură și necazul unora, e salvarea altora. 🙂
Tot cu șorecari și ereți mi-am făcut de lucru și la marginea lacurilor.
Atunci când nu am fost ocupat cu păsări răpitoare, m-am bucurat de liniște, culori și alte păsări faine.
Cam așa arată povestea primelor două luni ale acestui an, cu răsărituri superbe în Dobrogea și cu păsări multe și frumoase. 😀
Toate cele bune!