De la căutat urși în Munții Buzăului, la fotografiat păsări pe malul mării sau urmărit cerbi prin păduri, 2022 a fost un an fain, cu întâmplări frumoase în natură.
Un an cu schimbări majore în viața mea, atât pe partea profesională, cât și pe cea sentimentală. S-au întâmplat multe lucruri bune, iar singurul care mi-a lipsit a fost tata. A plecat anul trecut și tare mult mi-aș fi dorit să împărtășesc cu el toate lucrurile mărețe pe care le-am realizat în 2022. Deși uneori pare că nu are vreo logică sau că e nedreaptă, viața are cursul ei și nu putem decât să acceptăm asta și să navigăm prin valurile vieții, cu bune și cu rele. 🙂
Revenind la partea de viață sălbatică, anul acesta am adunat câteva momente de suflet și câteva cadre deosebite. Nu am reușit chiar tot ce mi-am dorit, dar toate se întâmplă la timpul lor, iar răbdarea este pionul principal atunci când vorbim de viață sălbatică. Personal, eu cred că mai am de lucrat la acest capitol, dar până atunci am scris acest articol ca o recapitulare pentru 2022.
Am împărțit articolul în cinci povești:
01. Pe urmele urșilor din Ținut
În Ținut, treaba cu statul la pândă e mai complicată. Teritoriul este uriaș și animalele se plimbă mult, în funcție de nevoi: liniște și hrană. Am observat că animalele își schimbă obiceiurile și traseele în fiecare anotimp și nu știu cum se face că parcă mereu eram cu un pas în spate. ? O altă problemă pe care am avut-o cu statul la pândă a fost siguranța. Nu m-am simțit niciodată bine cu ideea de a sta ascuns cu două-trei ore înainte de răsărit în teritoriul urșilor. E drept că în Ținut am învățat o lecție despre urșii cu adevărat sălbatici. Aceștia au simțuri extraordinare și evită contactul cu omul, dar nici nu mă încântă o posibilă întâlnire cu ursul la doar câțiva metri, așa că am fost precaut. Uneori alegeam zone deschise, dar pe acolo ori nu treceau când eram pe poziție ori ieșeau prea departe pentru ce îmi doream.
E diferență uriașă între a căuta urșii sălbatici și a merge la un hide unde aceștia sunt ținuți în preajmă cu hrană. Despre cei obișnuiți cu prezența omului nici nu cred că are rost să mai intru in detalii. Prin 2018 am realizat câteva portrete cu un urs. Ieșisem pentru vipere, iar la plecare, pe la Piscu Negru am întâlnit unul care nu părea speriat de prezența omului. Mi-a ieșit în cale și nu m-am îndurat să nu îi fac 2-3 poze. M-am bucurat atunci de imagini, dar au mai trecut anii și odată cu ei am căpătat o maturitate în acest domeniu. Abia după un an de alergat după urși în Ținut, am înțeles care este farmecul lor, sălbăticia. Nu scot acolo cadrele perfecte, dar în astfel de situații este mai mult vorba de emoțiile trăite, iar acestea au fost multe. Chiar și când nu i-am prins, măcar am trăit emoția că s-ar putea întâmpla și parcă motivația e alta când știi că în cadru ar putea apărea un urs, râs sau lup. Cel puțin eu așa sunt, ma hrănesc cu acest sentiment pe care l-am descoperit în colțurile sălbatice ale Ținutului. Mai greu e la sfârșitul zilei, când realizez că mai trece o zi și nu am bifat ce mi-am dorit.
Am umblat mult și deși uneori devenea obositor, au fost și momente frumoase. În total am văzut nouă urși, doar că la capitolul fotografiat nu am stat așa de bine. Abia am adunat câteva amintiri.
Iar dacă tot sunt la capitolul amintiri, multe dintre acele ture îmi vor rămâne în suflet pentru că le-am împărțit cu oameni dragi…
… sau cu mâncăruri dragi. :))
De fapt, dacă stau bine să caut prin telefon, cred că mai mult am fotografiat mâncare decât urși. :))
Fac eu acum haz de necaz, dar la momentul respectiv mai aveam și căderi și eram cam ciufut că nu îmi ieșeau treburile. Cred că și asta face parte din frumusețea acestei activități, altfel aș putea să merg la Zoo și să mă laud cu rezultatele de acolo, însă cred cu tărie că nici rezultatele și nici aprecierile acestor rezultate nu vor putea vreodată să țină locul expreiențelor.
Au fost zile în care poate nu găseam urși, dar nici nu plecam cu mâna goală.
02. Povești de pe malul Buzăului
Un amic mi-a recomandat în 2021 câteva locuri de pe malul Buzăului. Am prins acolo ciute, căprioare, fazani, berze și alte lighioane. În 2022 mi-am continuat plimbările prin aceleași locuri și ce pot să spun cert e că răsăriturile sunt de poveste. Legat de întâlnirile cu animale, acolo e o loterie. Sunt dimineți în care nu știi ce să pozezi mai repede și dimineți în care parcă zona e pustie. Am prins câteva zile bune în primăvară.
Experiența de pe malul Buzăului e diferită. Acolo nu simți sălbăticia la fel ca pe dealurile sau ca prin munții din Ținut, dar e vorba despre altceva. Diminețile au o atmosferă aparte, e magie la răsărit.
03. Dobrogea
Primul drum din 2022 în Dobrogea a fost de Paște. Am plecat fără vreun plan, dar am avut câteva zile superbe. Cred că și dacă nu ieșeam din pensiune și tot pozam ceva.
Treaba asta cu wildlife-ul a mers brici, dar nu pot să nu menționez și mâncarea. A fost o nebunie acolo, iar eu, nefiind mare mâncător de pește, nu doar că am trăit cu pește zilele acelea, dar mi-a și plăcut la nebunie.
Nici nu bănuiam pe atunci că viața mă va duce doar o lună mai tărziu în Dobrogea. Am intrat într-un proiect nou și am ajuns să petrec foarte mult timp acolo. Nu un proiect foto, cu totul altceva, dar în timpul liber mai dau căte o fugă pe plaiurile dobrogene. La început a fost mai dificil pentru că nu mă acomodasem și pentru că era vară și de cele mai multe alegeam să beau o bere și să fac o baie în mare. ?
Apoi am început să ies. A fost o vară frumoasă, diferită de ce am trăit până acum.
Aventura a început cu unele dintre păsările mele preferate, lopătarii.
Am întâlnit pentru prima oară pui de buhă, fabulos! Povestea acestei întâlniri am scris-o aici.
Am văzut sute de flamingi, iar pe unii chiar am reușit să îi fotografiez.
M-am minunat de măreția codalbilor.
M-am îndrăgostit de potârnichi.
Am descoperit câmpuri pline de fazani.
Iar de departe, cea mai importantă întâlnire a fost cea cu striga, o specie la care visam de mult timp. Cred că a fost cea mai impresionantă întâlnire din acest an.
În 2022 am fost în multe ture cu ochii după păsări, așa că am adunat ceva material.
04. Feblețea mea neagră și vipera cu corn
Anul acesta am alocat mai puțin timp șerpilor, dar asta nu înseamnă ca nu îi am la suflet. Nu am așa de multe de povestit despre aceste întâlniri, dar nu puteam să nu le fac și lor un loc de cinste în acest articol.
Vipera de silvostepă
Vipera cu corn
05. Boncănitul cerbilor
Am ajuns la ultima dintre cele cinci povești, dar poate cea mai frumoasă.
Boncănitul cerbilor este cel mai important eveniment al toamnei, așa că fac tot posibilul să nu-l ratez. Anul acesta a fost atipic, am asistat de două ori la boncănit. Da, știu că sună ciudat, dar chiar așa s-a întămplat. Undeva în ianuarie, când nici prin cap nu îmi trecea că aș putea să asist la așa ceva, am auzit cerbi boncănind în pădure. Am plecat după sunet și i-am găsit. Au urmat apoi câteva zile pe urmele lor. Detalii aici.
În una dintre dimineți, încercam să urmăresc cerbii pe care îi văzusem pe câmp, așa am dat nas în nas cu un șacal.
A venit atât de aproape, nu știu când vreodată o să mai am această ocazie. 🙂
În toamnă, atunci când a început spectacolul adevărat, nu am avut timp atât cât mi-aș fi dorit, dar tot am prins două-trei cadre de suflet.
Cam astea au fost cele cinci povești din acest articol. Bine, povești e mult spus, dar nu am găsit altă rimă.
La final, ca bonus pentru cei care au ajuns până aici, las o selecție cu alte cadre din 2022. Nu am reușit să le încadrez mai sus și nici nu m-am îndurat să le las nepublicate.
Toate cele bune!