Șacalul este pentru mine unul dintre cele mai fascinante animale din România, l-am îndrăgit de la prima interacțiune pe care am avut-o cu el. În 2014, eram prin Munții Măcinului cu cortul, iar pe la miezul nopții am avut musafiri. Șacalii urlau de mama focului prin împrejurimi. Au urmat apoi multe nopți prin Lunca Dunării sau prin Bulgaria, în care am adormit cu urletele lor.
Prin decembrie 2018, în lipsa șerpilor intrați la hibernat, am început să fotografiez mamifere. M-a prins rapid microbul, iar apoi au urmat două luni în care am alergat după mistreți, căprioare, cerbi, mufloni etc. E drept că începusem de prin ianuarie să mă gândesc și la șacali, dar nu prea îndrăzneam să visez la o tură foto dedicată lor. La începutul lui martie am plecat într-o recunoaștere prin Dobrogea, fără să-mi imaginez ce va urma.
Au fost patru weekenduri nebune în care am renunțat la tot pentru șacali. Știam cât de greu va fi, dar în același timp știam că fiecare tură pe care o fac mă va aduce mai aproape de ei.
Am trăit experiențe atât de frumoase încât nu puteam să nu scriu o filă în jurnalul meu despre asta.
Săptămâna I – Prima întâlnire cu șacalul
Așa cum am scris și mai sus, în primul weekend al lunii martie, am plecat într-o recunoaștere. Am bătut Dobrogea de la sud la nord și am cercetat cu privirea toate câmpurile pe care le-am întâlnit.
Prima care mi-a ieșit în cale a fost coana vulpe. Abia răsărise soarele, când am zărit-o în gura viuzinii.
A urmat un mistreț.
Iar apoi tot ce s-a putut.
Sâmbătă nu prea am avut succes cu șacalii, dar a fost o zi făină, așa că seara am sărbătorit cu un burger corespunzător.
Duminică am schimbat locația și am plecat spre altă zonă. Aici au început să apară și primele semne bune.
Mai mult cu ochii spre pământ, era să ratez șacalul ce dormea liniștit la marginea stufului. Deși era destul de departe față de mine, am reușit o fotografie.
Atât de încântat am fost de această întâlnire, încât mi-am promis că o să revin în zonă, cu temele făcute.
Săptămâna II – Dezamăgire sau o lecție bună de învățat?
Doar cinci zile am stat departe de Dobrogea. Nu puteam să plec altundeva cu gândul la toți șacalii faini care mă așteaptau acolo.
Am crezut că mă întorc cu temele făcute, dar realitatea din teren a dat cu mine de pământ. Credeam că știu unde o să-i găsesc, unde să stau la panda, cum o să-i fotografiez… nici gând. Am plecat cu Aurel și Cristi și am ajuns în zona înainte de răsărit, moment în care urlau peste tot prin jur. Ne-am așezat unde am crezut noi că e mai bine și am așteptat vreo două ore, nimic. Am încercat la pas, nimic! Din mașină, nimic! Am umblat toată ziua după ei și abia am reușit să vedem două exemplare. Unul a dispărut imediat în vegetație, iar al doilea era in capătul celălalt al pământului.
A fost momentul în care am realizat că sunt mult mai prudenți decât mi-am imaginat, dar mi-am dat seama și că trebuie să fac asta singur, pentru că în doi sau mai mulți e foarte greu să te ascunzi eficient. Am hotărât să mă duc în Dobrogea oricât e nevoie, că să îi fotografiez.
Nu ne-am ascuns eficient, dar măcar ne-am distrat. A fost o plăcere să ies în teren cu ei.
Și să nu credeți că nu mă avut parte și de peripeții.
Dar și de momente simpatice.
În plus, m-am ales cu o poză tare faină. Acel moment apăsător al zilei în care soarele apune, furtuna începe, iar tu înțelegi că e timpul să-ți lași colțul tău de natură și să te întorci la civilizație.
Săptămâna III – Primele semene că sunt pe drumul cel bun
În al treilea weekend m-am hotărât să îi caut și mai serios, așa că am plecat în Dobrogea de vineri după-amiază. Am ajuns înainte de răsărit și am avut timp să mă plimb puțin. Nici nu mi-am imaginat că în tot acest timp, Marius mă privea și fotografia din depărtare. Ce mică e lumea!
Prima seară am încheiat-o fără șacali, dar am fotografiat berze și un apus fain. Ah, am găsit și câteva vizuini, las aici o poză pentru cei care nu știu cum arată.
În a doua seară, nu știu cum se face, însă atunci când mă îndreptam către locul de pândă, șacalul era deja acolo. Inițial nu m-a văzut, însă după ce am declanșat primul cadru, acesta m-a remarcat și a fugit.
M-am ascuns in vegetatie desi stiam ca din moment ce m-a vazut nu o sa revina prea curand in zona. Nu a mai venit, dar nici nu am stat degeaba.
Duminică dimineață am ajuns în teren la ora 4, iar după ce mi-am găsit locul potrivit, ce credeți că s-a întâmplat? Am adormit!
M-am trezit când a început să se lumineze și am fost fascinat de ce se întâmpla. Treceau pe deasupra mea stoluri de pelicani, de lebede și de gâște. Răpitoarele survolau terenul și prin jurul meu se plimbau rațe și fazani. Brostele cântau în bălțile de reproducere, iar în depărtare auzeam cum urlă șacalii.
Șacalul a apărut după răsărit. A trecut fără să mă simtă, însă era cu spatele spre mine și nu am tras. Se îndrepta către stuful din față, iar când mi-am dat seama că nimic nu îi schimbă direcția, m-am panicat și m-am ridicat ușor din vegetație. M-a simțit imediat și s-a întors pentru o secundă, apoi a dispărut în stuf.
Săptămâna IV – Întâlnirea cu șacalul
Când m-am hotărât să-mi încerc norocul, în ultimul weekend al lunii martie, cei apropiați au zis că sunt nebun.
Am plecat singur de această dată, nu doar la pândă, ci în toată excursia.
Prima încercare – sâmbătă dimineață. La un moment dat a apărut un iepure. I-am văzut blană prin vegetație și am avut emoții uriașe, am crezut că se apropie șacalul.
Sâmbătă seară, când mă pregăteam să mă așez, am văzut șacalul. Bineînțeles că m-a observat și el pe mine și dus a fost. Am stat până la apus, nimic. A fost poate cel mai dificil moment dintre toate pe care le-am trăit în aceste ture. M-am descurajat pentru că îl urmăream deja de patru weekenduri și era evident că ceva nu e bine. Cu siguranță mă aflăm în locul potrivit pentru că eram înconjurat de urme, iar în plus îl văzusem deja de patru ori în această zonă, dar era ceva în neregulă la mine.
Duminică am plecat iar la panda. Camuflat mai bine că niciodată și hotărât să nu mai declansez pentru altă vietate în afară de șacal, m-am așezat liniștit la locul meu.
Nici nu se luminase bine când din partea dreapta am sesizat mișcare. De această dată era șacalul și nu singur, în pereche. I-am văzut cum traversau câmpul și urmau să ajungă în față mea. Am avut două secunde în care să mă gândesc ce să fac. O alegere grea pentru că știam cât de precauți sunt și mă temeam că zgomutul aparatului ar putea să-i îndepărteze. Am prins totuși curaj și am declanșat.
Imediat s-au uitat la mine, iar apoi au plecat.
Mi-am dat seama că nu au fugit speriați, ci doar au plecat precauți. Începusem să-i cunosc, știam cum fug atunci când se sperie. Dacă de obicei m-aș fi lăsat dus de val și m-aș fi ridicat să mai apuc un cadru până să se îndepărteze, de această dată am fost calm și am decis să rămân nemișcat, în speranța că vor reveni.
Nu a trecut mult timp și au apărut iar, de această dată mai curioși. Ea a venit mult mai aproape de mine. Parcă știa că lumina e potrivită și în felul asta îmi îndeplinește un vis.
Aceasta a fost povestea celor patru weekenduri. Nu a fost doar despre fotografie, a fost și o lecție de viață. O lecție prin care mi-am demonstrat din nou că perseverența dă rezultate.
Toate cele bune!