De la granița cu Bulgaria până în Măcin, de pe malul lacurilor până pe pajiștile stepice și de la malul mării până în preajma culturilor agricole, în ultimele luni nu am avut timp să mă plictisesc și m-am aventurat prin primăvara dobrogeană.
E o iluzie că îți ajunge un anotimp să descoperi viața sălbatică a Dobrogei, dar am umblat cum am știut mai bine. Nu pot să spun ca a fost ușor, dar nu pot nici să mă plâng de asta. Îmi place la nebunie ce fac, chiar dacă uneori devine frustrant. Așa cum am menționat în mai multe rânduri, această activitate nu e despre rezultatul final, cât e despre drumul până acolo. Iar un drum lin și fără peripeții, nu poate să-ti dea lumea peste cap. 🙂
Primăvara doborgeană a început cu cocorii mici
De doi ani visam să văd cocori și cred că în fiecare drum pe care l-am făcut în acest timp, m-am uitat după ei. I-am găsit în martie, îndrumat fiind de Cornel.
Era înnorat când am plecat de acasă, dar până am ajuns, a ieșit soarele și lumina nu era cea mai prietenoasă.
Nu știam terenul, aveam doar o parcelă indicată. Când am ajuns în zonă, am verificat cu binoclul din depărtare, însă nu i-am văzut. În apropierea acelei parcele era un dâmb, așa că am ocolit puțin și am folosit acel dâmb ca paravan. Am ajuns lângă el, mi-am tras sufletul și m-am ridicat ușor să scanez mai bine terenul. Surpriză! Cocorii mici erau fix după acel dâmb.
Nu aveam vreo șansă să-i fotografiez în acea lumină, așa că m-am hotărât să rămân ascuns și ca să treacă timpul mai repede, m-am apucat să-mi scriu gândurile. Las mai jos un fragment:
“Sunt două ore în care duc un adevărat război psihologic. Am stat eu mult mai mult la pândă uneori, doar că niciodată cu animalul lângă mine. Se poate întâmpla orice. Poate se plictisesc și pleacă. Poate mai vine și altcineva să-i vadă și îi sperie. Poate mă dau eu de gol. Tresar la fiecare zgomot pe care îl aud. Cu marea lângă mine, sunetul valurilor parcă se transformă uneori în zgomotul unui motor și mă tem să nu vină vreo mașină.”
Cum de ce ti-e frică nu scapi, după vreo oră a apărut o mașină și nu doar că a trecut pe acolo, dar individul a și coborât, asamblând ulterior ceva în spatele mașinii. Cocorii mici s-au îndepărtat, dar nu au plecat din zonă. Am ieșit din ascunzătoare ca să văd care e treaba. Băiatul își pregătea detectorul de metale, cu planul să caute fix pe parcela unde fuseseră cocorii.
Mi-a picat cerul în cap. I-am arătat păsările și i-am explicat că visez de foarte mult timp la ele, că nu cuibăresc în România și că am șanse să le prind doar când sunt în pasaj.
S-a uitat mirat și m-a întrebat: curcanii ăia?
Acum pare amuzant, dar atunci eram super dezamăgit și cred că s-a văzut pe fața mea, pentru că s-a hotărât să se mute. Îi sunt veșnic recunoscător, mai ales că venirea lui acolo chiar mi-a fost puțin de folos.
Am profitat că păsările s-au îndepărtat și mi-am schimbat ascunzătoarea. M-am așezat astfel încât să nu fiu nevoit să mai mișc dacă se întorc.
Nu a trecut mult timp și s-au întors.
La câteva zile m-am hotărât să-mi încerc iar norocul, de această dată dimineața. M-am sfătuit din nou cu Cornel. Nu voiam să fiu un stres pentru ei și am vrut să mă asigur că fac lucrurile bine.
Am ajuns pe întuneric și nu erau. Au apărut la scurt timp după răsărit și au aterizat aproape de mine. Visam că o să rup, dar fiind arătură, haze-ul s-a format rapid. Deși subiectul era relativ aproape, nu pot să mă laud că am făcut mare brânză.
A existat și o a treia întălnire, de această dată întâmplătoare, în altă zonă. Ce ironie, nici a treia oară nu am avut cele mai bune condiții pentru fotografie. S-a întâmplat în una dintre zilele în care Dobrogea a fost acoperită de praf saharian. Atmosfera a fost încărcată.
Spectacolul călifarilor albi
Am continuat primăvara dobrogeană pe malul lacurilor, fotografiind păsări.
Într-o dimineață era gălăgie mare în depărtare și am observat prin binoclu că scandalagii erau călifarii albi. Părea că se duc lupte grele acolo.
La scurt timp au venit în apropierea mea două-trei perechi, urmate de câțiva masculi tineri. Ce a urmat e greu de descris prin cuvinte sau prin imagini. Am umplut un card într-o oră, nici nu știam unde să mă uit mai repede.
Masculii singuri erau permanent prin preajma perechilor și de aici începea scandalul.
De câteva ori s-a ajuns la luptă.
După fiecare luptă câștigată, femela venea spre masculul ei, lăsa gâtul la nivelul apei și părea că îl laudă pentru reușită.
Erau foarte mândri după ce îndepărtau “dușmanii”.
Primăvara dobrogeană și flora
Nu aveam cum să documentez primăvara dobrogeană fără să includ și flora. Din lipsă de timp, nu am putut să fac prea multe, dar mi-am îndeplinit două dorințe pe care anul trecut nu am reușit să le bifez: bujorii și laleaua pestriță.
După lalea nu am plecat de capul meu. Aveam de anul trecut un punct unde fusese semnalată și am mai primit două locații de la Ruxandra. Una dintre ele mi s-a părut mai interesantă, așa că am pornit la drum. Din păcate locul în care am ajuns fusese defrișat…
Am continuat să caut prin împrejurimi și după vreo oră le-am găsit. Nu în cea mai bună formă a lor, multe erau trecute deja, deși am fost acolo cu mai bine de o săptămână înainte, față de perioada de înflorire din alți ani.
Apoi a venit vremea bujorilor.
Printre ei am găsit și alte câteva minunății.
Unul dintre cele mai frumoase momente din primăvara dobrogeană a fost când nepotul meu Ianis a găsit un brotăcel. Pfua, nu cred că vă puteți imagina ce fericit a fost când l-a văzut. Țopăia de fericire, iar brotăcelul s-a retras în scorbură. Olimpia nu a apucat să-l fotografieze, iar Ursilan era să fie mâncat cu fulgi cu tot.
O altă surpriză plăcută a fost un juvenil de șarpe rău.
Nici orhideele nu au fost de neglijat.
Prima viperă a anului
Dacă anii trecuți, nikolskii era prima viperă a anului, acum evident că prima a fost vipera cu corn. Am ieșit la plimbare cu Erol Așa ne vedem noi, la căutări de vipere, bursuci și alte lighioane.
Am găsit un mascul superb!
Șacalii, vechea pasiune
În 2019 am trăit tot în Dobrogea, tot primăvara, adevarate aventuri în căutarea șacalilor. Au fost primii mei pași către fotografiatul mamiferelor și acele experiențe nu se uită ușor. De atunci am tot avut întâlniri cu ei, dar nu am mai făcut un scop din a urmări și fotografia șacali. Până la un punct, nici anul acesta nu m-am dedicat căutărilor de șacali, doar ce prindeam întâmplător.
O întâmplare interesantă a avut loc spre sfârșitul lui martie, când deși sezonul de împerechere al șacalilor era încheiat și femelele erau deja gestante, într-o seară, târziu după apus, am surprins un moment atipic pentru acea perioadă a anului.
I-am arătat imaginea lui Ovidiu Banea, un tip care studiază șacalii. Reacția lui a fost următoarea:
Întâmplarea m-a activat și am început să urmăresc mai atent șacalii. Într-o perioadă în care petreceam timp pe malul lacurilor, la una dintre plajele pe care am stat, am observat că în fiecare dimineață trecea un șacal pe același culoar, prin spatele meu. După vreo vreo trei zile în care doar l-am privit, într-o dimineață m-am așezat pe culoarul șacalului. L-am vazut în timp ce îmi pregăteam ascunzătoarea, între două tufe de pipirig. El nu m-a observat și am avut noroc să vină foarte aproape.
Primăvara dobrogeană pe malul lacurilor
Am prins multe răsărituri și apusuri pe malul lacurilor. Mai sus am prezentat deja o serie de acolo, cea cu călifarii albi. Au fost însă și alte momente deosebite. Am ales câteva cadre care îmi sunt mai dragi.
Săptămâna bursucului
Șapte zile a durat până când am reușit să fotografiez unul dintre cele mai simpatice personaje din primăvara dobrogeană. Eram pe malul unui lac atunci când mi-a trimis Luigi o poză cu el. A doua zi am fost acolo, cu speranța că își păstrează obiceiurile, ca alți bursuci pe care i-am mai urmărit.
El și-a păstrat obiceiul, doar că a stat cu spatele la mine și nu am scos nimic. Apoi au urmat cinci zile în care nu l-am mai văzut. Din când în când mai apărea câte un personaj, dar el nu.
După șase zile de stat acolo seară de seară, a venit o ploaie puternică. În ziua în care l-am fotografiat plouase aproape toată ziua. Abia seară s-a îndreptat vremea și a ieșit soarele. Am fost aproape sigur că după ploaie iese, așa că m-am dus iar.
Întâlniri întâmplătoare din primăvara dobrogeană
Au fost și multe întâlniri întâmplătoare. Uneori plecam de acasă cu un scop și aveam parte de tot felul de surprize. Alteori ieșeam doar să mă plimb, dar tot nu mă întorceam cu cardul gol acasă.
În căutarea dihorilor
La dihori am început să visez prima oară anul trecut. Nu am făcut ceva în direcția asta, însă încercam să fiu atent de fiecare dată când ieșeam.
Anul acesta m-am documentat puțin și am aflat că trebuie să insist în zonele cu pajiști și mulți popândai.
În a doua parte a primăverii, aveam deja poze cu păsari, șacali și alte vietăți, așa că m-am hotărât să mă implic mai mult în căutarea dihorilor.
Mi-am făcut o lista cu pajiștile stepice pe care le știam și am plecat în recunoașteri. Unele la pas, unele cu mașina. Important era să văd un dihor de stepă, la cel pătat nu îndrăzneam să visez. Nu prea am avut noroc în primă fază, dar nici cu cardul gol nu am venit acasă.
Nu știu cum mi se aliniază mie planetele, dar într-o zi am primit un telefon de la un coleg care tocmai văzuse un dihor de stepă și îl văzuse și unde a intrat.
De aici s-a schimbat totul. O treime din primăvara dobrogeană am petrecut-o în căutarea dihorului.
Înainte să plec după el, mi-am zis că nu o să fie ușor, însă nici nu bănuiam ce mă așteaptă.
Am ieșit în teren și am găsit locul cu pricina, dar nu aveam idee dacă dihorul chiar era acolo sau nu. După câteva zile în care am urmărit de la distanță, mare lucru nu prea s-a întâmplat. Mai mult de atât, semnele nu păreau bune. Am văzut acolo orice, numai dihor nu. Pietrarii, prigoriile sau popândăii erau mai tot timpul la vizuina pe care o urmăream.
Unul mai serios, chiar se uita din când în când în galerie.
Nici popândăii nu prea păreau impresionați de acel loc.
Iar când îmi era lumea mai dragă, apărea câte o turmă de oi.
Am realizat rapid că treaba e groasă și am început să mă documentez. Am apelat la Dana, o mare iubitoare și cunoscătoare a rozătoarelor. Știam că îi plac și mustelidele, așa că i-am scris. Am zăpăcit-o de cap în următoarea perioadă. Am primit câteva materiale digitale pe care le-am citit, am combinat cu puținele informații găsite pe internet și mi-am făcut vag o idee.
Mă interesau câteva aspecte despre dihorul de stepă:
1. Dacă e un animal teritorial?
În literatură e prezentat ca un animal care umblă mult. Au fost semnalate cazuri, când pe timp de iarnă, anumiți indivizi s-au deplasat și câte 18 kilometri pe zi.
Aproape peste tot apare informația că dihorul de stepă stă într-un loc până când rade populația de popândăi. În cazul meu erau mulți popândăi prin zonă.
În altă carte, am citit că în funcție de sex și de vârstă, dihorii de stepă au comportament diferit. Masculii adulți pot sta chiar și două-trei luni într-un loc, dacă au hrană. Femelele cu pui la fel, stau în același loc până când puii sunt gata de plecare. Exemplarele mai tinere umblă mult. Vânează, ocupă vizuina pradei pentru o noapte și apoi își văd de drum. Uite așa am început să mă rog ca exemplarul pe care îl urmăream să fie un adult.
2. Cum arată vizuina unui dihor de stepă?
Eu stăteam la o vizuină, dar văzând că nu e mișcare și că pietrarii și popândăii își fac de cap pe acolo, m-am gândit că poate nici nu e vizuina lui. Poate a săpat după vreun popândău și a plecat mai departe. Trecuseră deja vreo șapte zile în care am tot încercat fără succes, așa că îmi făceam tot felul de scenarii.
Asta am găsit într-o carte veche, despre mustelidele din Rusia.
În ziua următoare am plecat cu ruleta după mine și am măsurat galeriile din zonă. Am analizat și pământul scos și culmea, că fix la cea care pe care o urmăream, am găsit dinți de popândău.
Părea că sunt pe drumul cel bun. Parcă altfel ies din casă când am o speranță.
Apoi am mai găsit câteva informații care nu prea erau încurajatoare. Că dorm foarte mult și că au o cameră cu provizii, așa că sunt zile în care nici măcar nu ies. Minunat!
Dihorul pătat, surpriza primăverii
Primăvara dobrogeană devenea din ce în ce mai interesantă. Practic, jucam pe un teren nou și eram obligat să ma descurc.
Am schimbat strategia. Am ales alte zone de pândă și am început să scanez mai mult cu binoclu. Nu m-am mai focusat pe a sta cât mai bine ascuns și cât mai nemișcat, ci pe hai să văd cât mai mult din teren.
Întâlnirile nu lipseau, dar nu erau cele pe care mi le doream eu.
Uneori stăteam până târziu.
În a noua zi, doar ce ajunsesem pe câmp. Era 18:20 și în timp ce îmi așezam izoprenul, am văzut o spinare în depărtare. Mi-am dat seama că e mai mare decât a unui popândău și cand m-am uitat prin aparat, am înlemnit. Era un dihor, dar nu de stepă, ci pătat. O bijuterie!
Atât de tare m-am emoționat încât îmi tremurau mâinile și nu reuseam să-l țin în cadru.
Am încercat să mă apropii, profitând de o mică denivelare a terenului. În timp ce înaintam am fost nevoit să mă opresc vreme de 10-20 de secunde pentru că mi s-a tăiat respirația. Așa de tare m-am emoționat, încât nu puteam să trag aer în piept. M-am calmat, însă când am ieșit de acolo, dihorul nu mai era. Apăruse o vulpe care se grăbea pe direcția unde îl văzusem. S-a așezat acolo și părea că pândea ceva. Din când în când tresărea și asta m-a dus cu gândul că ori e un popândău, ori chiar dihorul pătat. Am încercat să înaintez târâș, dar vulpea m-a văzut și a plecat.
După următoarea tură m-am frustrat foarte tare, am vrut să renunț. Deși a doua zi eram liber și plănuisem să ies, m-am dus acasă, am bagat hainele l-a spălat, am curățat aparatul și l-am tras pe dreapta. Chiar dacă văzusem recent dihorul pătat, era o adevărată nebunie ce făceam eu acolo și părea că nu mai pot.
Ce credeți că făceam a doua zi la ora 4? Mă îmbrăcam să plec la dihor…
Opt ore am stat pe câmp în acea zi. M-am așezat cam prin zona unde vulpea stătea la pândă, cu gândul că poate am noroc. La un moment dat, mă deranja o turmă de capre și oi. Câinii deja mă cunoșteau de zilele trecute, nu mă mai lătrau, dar turma tot pe lângă mine umbla. Dacă la început m-am necăjit puțin, apoi m-am obișnuit și chiar m-am întins la vorbă cu ciobanul.
După ce au plecat, m-am gândit să profit de deranjul ce tocmai avusese loc și să iau o pauză. M-am ridicat și mutat vreo doi metri, iar când am întors capul, dihorul pătat umbla prin iarbă ca și cum nu ar fi trecut câteva zeci de animale peste vizuina lui, cu doar câteva minute înainte.
Bun, după minunata întâmplare, mi-am luat o săptămână pauză. Apoi am început să ies iar, tot acolo. Îmi era gândul și la ce mai e pe lac sau la șacalii pe care îi auzeam seara, dar nu puteam să plec de pe această pajiște. Am prins perioada când cimbrisorul era înflorit, o plăcere. Stăteam la pândă și mă bucuram de mirosul lui. Dacă ar trebui să descriu primăvara dobrogeană printr-un miros, atunci al cimbrișorului ar fi.
Puii de popândău creșteau și de cele mai multe ori, cu ei și cu pietrari îmi făceam de lucru.
Nu am mai găsit dihori până la sfârșitul primăverii, dar nici nu îmi dădea pace ideea că locul unde fusese văzut dihorul de stepă era la 85 de metri de locul unde am pozat dihorul pătat. Știam că au același habitat, dar nu găsisem nicăieri că Mustela eversmanii și Vormela peregusna își împart teritoriul.
În vară mi-am continuat căutarile și până la urmă l-am întâlnit și pe cel de stepă. Unde? Cum? O să revin cu detalii în articolul următor. Las aici o poză facută ecranului, în ziua întâlnirii.
Toate cele bune!