Despre întâlnirile cu animale sălbatice aș avea multe de povestit, pentru că a fost un an în care am experimentat mult.
Am trecut de la expediții prin fascinanta lume a geologiei la viața subacvatică din Marea Neagră, de la ture de wildlife prin parcurile naționale din Spania la pozat hârciogi în cimitirul din Viena.
Cu bune, cu rele, a mai trecut un an plin de aventuri, iar acum retrăiesc câteva dintre ele.
Fotografierea animalelor sălbatice în primele zile ale anului
Ultimele zile din decembrie și primele zile din ianuarie le petrec, deja ca o tradiție, mergând cu Iana la pădure.
Dobrogea de iarnă și geologia
În anii trecuți, lunile de iarnă însemnau ieșiri după animale sălbatice. Anul acesta, însă, mi-am mutat atenția spre altceva.
Geologia Dobrogei este suficient de interesantă încât să-mi rezerv câteva weekenduri doar pentru explorare.
A fost fascinant să pășesc prin locuri care au fost cândva insule cu foci, recife de corali sau mlaștini cu ferigi și conifere.
În tot acest timp, printre urmele trecutului, mai apărea din când în când și câte o surpriză din vremurile noastre.
Ajuns la capitolul geologie, nu pot ignora o vizită la Vezuviu.
Primăvara m-a prins în pădure, printre animale sălbatice
Unul dintre cele mai impresionante momente a fost întâlnirea cu un cerb care tocmai își lepădase coarnele. Încă sângera când a trecut pe lângă mine.
Ce ironie! Să îi cauți cu înverșunare prin decembrie și ianuarie și să dai de ei abia după ce și-au lăsat coarnele.
Am găsit în schimb copaci cu urechi și coarne.
În același timp, alte câteva animale sălbatice se bucurau liniștite de venirea primăverii.
Dacă animalele au fost vedetele în pădurile din Câmpia Română, în Dobrogea altceva m-a scos din casă: laleaua pestriță.
O bijuterie pe care anul trecut am întâlnit-o ușor trecută, dar care anul acesta m-a bucurat din plin.
Obișnuiam să-mi încep primăverile cu feblețea mea neagră, Vipera berus nikolskii. Anul acesta nu am reușit să o întâlnesc, iar sezonul l-am deschis cu doli și vipere cu corn.
Un sezon ce a fost plin de culoare și întâlniri deosebite.
Întâlnirea cu celebrii hârciogi din Viena
De câțiva ani tot auzeam despre hârciogii din Cimitirul Central al Vienei.
Aceștia apar în special dimineața și seara și nu par prea interesați de prezența oamenilor.
Din contră, la un moment dat mi s-a părut că se tem mai mult de fotografii care îi pândesc decât de turiști.
Da, știu că e dubios să vorbim despre turiști într-un cimitir, dar acesta este unul aparte. Mare cât un cartier, cuprinde parcuri și, probabil, o mulțime de alte obiective importante.
Eu eram acolo însă cu un scop clar: să caut hârciogi.
Primăvara în Ținutul Buzăului
Mi-a fost tare dor să revăd locurile dragi din Ținut.
Pe lângă fotografie, o tură în Ținut nu e completă fără un picnic cu produse din Pleșcoi și fără un grătar la Casa Runcu.
Când primăvara lasă loc verii
Această perioadă frumoasă a anului m-a prins fără un scop anume, dar cu dorința de a testa locuri noi și de a lucra cât mai mult cu noul meu obiectiv macro.
Spania sălbatică, printre locuri de poveste
În Spania nu am fost plecat într-o tură dedicată de wildlife, dar, dacă tot am stat șapte zile, am reușit să vizitez un parc natural și unul național.
În primul dintre ele am ajuns cu taxiul. Am găsit un taximetrist prietenos, dispus să mă ducă în sălbăticie înainte de răsărit și să mă recupereze câteva ore mai târziu.
Am ajuns pe întuneric și eram destul de dezorientat. Socoteala făcută la hotel, pe hartă și cu ajutorul sfaturilor primite de la localnici, nu se potrivea cu ce am găsit în teren.
L-am cunoscut însă pe Antonio, un fotograf din Madrid, care știa foarte bine zona, locuind aici câteva luni pe an. Mi-a spus că venise doar pentru răsărit și că trebuia să plece repede, dar m-a îndrumat spre un loc bun de observație.
Înainte să plece, m-a întrebat dacă a doua zi aș fi dispus să merg cu el și alți doi fotografi într-un parc național. Cum să refuz așa ceva?
A doua zi, la ora cinci, eram în fața hotelului și am plecat. Am parcurs vreo 250 de kilometri și am descoperit câteva locuri fantastice. Nici acum nu știu dacă m-a impresionat mai tare sălbăticia întâlnită și fotografiată sau gestul lui. Singur, cu o mașină închiriată, nici într-o lună nu aș fi ajuns în acele locuri.
Râsul iberic (Lynx pardinus)
Apoi, ca să văd râsul iberic, am apelat la un ghid local. Mi-a spus de la început că nu îmi poate garanta întâlnirea, dar că știe câteva locuri bune și că există șanse.
După o plimbare de trei ore fără succes, începusem să-l suspectez că mă păcălește.
Până la urmă am văzut o femelă cu doi pui, dar în fotografii l-am prins doar pe unul dintre juniori.
În plus, Spania nu a însemnat doar animale sălbatice, ci și o experiență culinară fantastică.
Descoperind viața subacvatică din Marea Neagră
După experiența din Spania, am revenit acasă și am făcut primii pași către fotografia subacvatică. Am început cu un GoPro Hero 13, folosit mai ales pentru filmare.
La scurt timp am simțit însă nevoia de ceva mai bun pe foto, așa că mi-am comandat un OM System TG-7. Am stat mult pe gânduri dacă să aleg acest aparat sau o carcasă subacvatică pentru OM-1, dar am decis să nu fac o investiție prea mare din prima, mai ales că nu știam cât mă va ține nebunia.
Bineînțeles, lucrurile au escaladat rapid, iar la scurt timp au apărut și tot felul de accesorii care mi-au făcut activitatea mai ușoară.
Pasiunea pentru fotografia subacvatică nu doar că m-a ținut până în toamnă, dar abia aștept să vină din nou vara.
Între două reprize de înot, îmi mai făceam timp pentru o tură pe câmp sau prin pădure.
Toamna cerbilor în Ținutul Buzăului
Încă din primăvară îmi făcusem planul să vin la boncănit în Ținutul Buzăului. A fost primul an, de când am început această experiență, în care am ales să nu merg prin pădurile din Câmpia Română.
Nu a fost deloc ușor. Aș putea spune chiar că a fost mai greu decât mă așteptam.
După șase zile fără prea mare succes, nu mă mai așteptam să prind un spectacol al cerbilor chiar în ultima zi de teren.
Înapoi în Dobrogea
La boncănitul lopătarului nu am mai ajuns, așa că mi-am petrecut toamna în Dobrogea.
Aici am reîntâlnit vipera cu corn, după un sezon foarte slab de herping.
Uneori am fost pe urmele șacalilor de la Vadu.
Alteori, cu ochii pe sus, după stolurile de gâște și lebede de iarnă. Îmi place enorm să ies toamna–iarna ca să le văd.
Pentru prima dată, am întâlnit o ciută în Dobrogea.
Multe dimineți au început în ceață.
Au fost însă și zile senine.
Câinele enot
Ultima întâlnire notabilă, și poate una dintre cele mai simpatice, a fost cea cu enoții. Din 2019 speram să-i văd și încercasem de câteva ori, însă fără noroc. De această dată, am făcut o tură special pentru ei.
După câteva ore petrecute pe canale, am întâlnit doi indivizi care s-au ascuns imediat în stuf. Nu am apucat să-i fotografiez.
Spre sfârșitul zilei am mai întâlnit alți trei enoți. Aceștia nu doar că nu s-au ascuns, dar au venit curioși spre barcă, fiind deja obișnuiți cu pescarii care le aruncă pește.
Chiar și în toamnă, pe frig, Delta Dunării a avut multe de oferit.
Privind înapoi, 2025 a fost un an plin, în care fotografia a însemnat mai mult decât rezultate sau imagini reușite. A fost despre drumuri făcute fără grabă, despre locuri redescoperite și despre momente trăite pe teren, indiferent de anotimp.
A fost un an în care am fotografiat mult, am experimentat lucruri noi și mi-am lărgit orizontul, de la pădure și stepă până sub apă. Un an care mi-a confirmat că fotografia, așa cum o simt eu, nu e despre a bifa subiecte, ci despre a fi prezent acolo unde se întâmplă lucrurile.
Iar pentru cei care au ajuns până la final, 2025 a fost minunat și dintr-un motiv personal: a fost anul în care m-am căsătorit. Un detaliu discret, dar esențial, care a făcut ca toate celelalte experiențe să capete și mai mult sens.
