Îmi încep zilele foarte devreme, de cele mai multe ori bucuros, cu gândul că poate urmează ceva bun.
Îmi pun căștile, ascult câteva melodii și mă pregătesc rapid.
La pădure ajung pe întuneric, uneori singur, alteori însoțit de vreun prieten. De obicei merg cam 30-60 de minute prin pădure până să se lumineze. E liniște și drumul îl știu bine, așă că pot să visez la cum va fi dimineața.
Întotdeauna am planul făcut de acasă, doar că treaba asta cu pădurea e dinamică și socotelile nu se potrivesc. De cele mai multe ori apar schimbări și trebuie să mă adaptez. În plus, apar și tot felul de situații care mă încurcă. Acest început de an a fost plin de peripeții.
Într-o zi am căzut la ieșirea din pădure și am atras atenția animalelor din poiană. Evident că au devenit suspicioase și s-au îndepărtat. În altă zi am mers vreo 2-3 kilometri pe întuneric, cu gândul la un loc unde speram sa fie cerbii, dar când am ajuns acolo era ceață de nu vedeam la 20 de metri distanță.
Începutul acestui an m-a prins tot pe urmele cerbilor, la fel ca în 2021.
Anul trecut, pe 2 ianuarie am avut parte de o întâlnire de poveste și am scris un articol pe blog. Anul acesta am plecat iar pe urmele lor, tot pe 2 ianuarie, dar fără prea mare succes. Mi-am continuat căutările și în următoarele dimineți, fără rezultate până ieri, 6 ianuarie, când am avut o dimineață grozavă.
Începutul nu a fost genial, am mers vreo 3 kilometri prin noroi. E neplăcut și obositor. Am avut însă parte de o surpriză mare atunci când am înaintat în pădure. Se auzeau cerbi boncănind! Da, suntem în ianuarie și în pădure cerbii boncăneau! Am stat căteva secunde și nu-mi venea să cred. Auzisem că sunt cerbi care boncăne mai târziu, prin noiembrie, dar în ianuarie? M-am interesat ulterior și se pare că astfel de situații apar atunci când există ciute care nu s-au împerecheat în toamnă. Nu mă pricep atât de bine la comportamentul lor, încă îi descopăr, dar pentru o secundă mi-a zburat imaginația și m-am gândit să plec după sunet. M-am consultat cu Marius și am ales să mergem totuși în locul stabilit de acasă. Am înaintat cu greu prin lăstărișuri, dar am ajuns.
Nu foarte departe erau două ciute care veneau spre noi. Am apucat să ne așezăm la marginea pădurii, iar Marius mi-a șoptit: sper să mai tragă de timp, e cam întuneric. E drept că era cam întuneric, dar tot mi-am încercat norocul cu două-trei cadre și bine am făcut pentru că ne-au luat rapid mirosul și s-au îndepărtat.
Ne-am ridicat și abia atunci am văzut spectacolul. Peste tot în jurul nostru erau ciute și cerbi. Erau trei cârduri mari: unul doar de ciute și alte două cârduri care aveau și câte un cerb în componență.
E uimitor cum îi caut zile în șir, uneori luni, iar deodată ajung în raiul lor. “Aici sunt toți cerbii pădurii”, așa i-am zis lui Marius, iar apoi ne-am dat rapid cu părerea despre cum e mai bine să facem. Cârdul de ciute singure era mai aproape de noi și mai bine poziționat, dar ispita era în depărtare, la cârdurile cu cerbi, care deja porniseră spre pădure. Am plecat ușor către acele două cârduri, însă nu prea ne-a ieșit. Începuse să se lumineze, iar ciutele de lângă noi deveniseră ușor suspicioase, așa că ne-am oprit. Soarele se pregătea să răsară, iar eu știam că vor pleca și ele cât de curând spre padure, pe direcția noastră. Am schimbat rapid planul și i-am propus lui Marius să le așteptăm pe ele întâi, iar apoi să interceptăm cerbii în pădure. Nu știu dacă a crezut în planul meu, care era cam fantezist, dar a fost de acord. 😀
La foarte scurt timp au plecat ciutele spre noi, dar mirosul iar ne-a trădat și s-au îndepărtat. Am stat câteva minute și le-am urmărit. Partea bună e că s-au îndreptat spre răsărit.
Am plecat apoi prin pădure, cu grijă să nu facem pași greșiți. Unul dintre cerbi încă mai boncănea, iar asta m-a ajutat să-l reperez. Am fost atent să păstrez mereu o distanță de 50-100 de metri între mine și el și am tot înaintat până când am ajuns la locul unde credeam că ne vom intersecta. Pe drum ne-am mai întâlnit cu ciute, dar am “sacrificat” momentele pentru întâlnirea cu cerbul. Am evitat să ne apropiem de ele și am mers pe totul sau nimic.
Întâlnirea s-a petrecut cu o precizie incredibilă. La nici un minut după ce am ajuns acolo, a apărut și cerbul în fața noastră.
Ne-am continuat plimbarea prin pădure, iar zece minute mai târziu ne-am oprit pe un drum să ne tragem sufletul. Nici acolo nu am scăpat de cerbi. Vreo 12-14 flăcăi au traversat forestiera, la doar câțiva metri de noi. Au trecut așa, unul câte unul, iar noi ne minunam și încercam să îi fotografiem. Nu am reușit să îi surprindem pe toți în poze, dar a fost o experiență minunată.
A fost dimineața cerbilor, cu sigurantă nu o voi uita prea curând! 🙂
Las aici și câteva cadre realizate în ultima perioadă, în zilele în care nu am găsit cerbi.
În încheiere aș vrea să mai adaug ceva. Dedic acest articol unei fetițe minunate. O cheamă Otilia, are 11 ani, locuiește în Piatra Neamț și este o mare iubitoare de natură. Te salut, Otilia! Sper să ieșim curând la plimbare prin pădure și să povestim despre șerpi.
Toate cele bune!
Numele acestui articol a fost inspirat după un material video realizat de Vincent Munier și de Marc Namblard: La nuit du cerf – videoclipul meu preferat în materie de wildlife. Bine, la mine a fost dimineața, nu noaptea, dar de acolo am plecat cu ideea.
