Natura a arătat superb la limita dintre toamnă și iarnă, deși această graniță a fost una atipică după părerea mea. Cu un sfârșit de noiembrie de vis, în care am prins un episod superb cu zăpadă, la un decembrie cald, care în cele mai multe zile ale lui a arătat ca un octombrie târziu.
Am cuprins în acest articol imaginile pe care le-am realizat după 18 noiembrie, atunci când am făcut recapitularea anului 2023. Inițial m-am gândit să actualizez acel articol, dar apoi mi-am dat seama că sunt multe imagini și că poate e mai bine să tratez această perioadă separat. O perioadă tare faină, în care natura e fascinantă, deși trece prin schimbări mari. Animalele încep să miște din ce în ce mai mult, iar după câteva luni secetoase, parcă se bucură de câțiva stropi de ploaie.
Ziua mea în natură
De ziua mea am fost în natură. Am prins o fereastră în primele ore ale dimineții și am fugit să-mi serbez ziua de naștere. Invitați au fost, dar cam timizi. Am încercat și ziua următoare, m-am gândit că poate sunt întârziați, dar tot timizi.
Cod portocaliu de viscol în noiembrie
Una dintre cele mai frumoase plimbări de anul acesta a fost la sfârșitul lunii noiembrie, atunci când am crezut că natura a făcut trecerea de la toamnă la iarnă. M-am înșelat, a fost de fapt doar un episod. Unul serios, un cod portocaliu de viscol care pe mine și pe Marius ne-a scos din case. Știam de venirea lui cu o săptămână înainte, iar cum eram după o răceală serioasă, m-am echipat cum trebuie. Pe mine nu m-a prins nepregătit, cu o seară înainte m-am dus și mi-am cumpărat haine groase și impermeabile.
În acea noapte nici nu am dormit de emoții. Din când în când mă trezeam și mă uitam pe geam ca să văd dacă ninge. Pe la două chiar i-am scris un mesaj lui Marius, eram supărat pentru că ploua cu găleata. Ne-am hotărât să mergem, cu speranța că poate se schimbă ceva. A început să ningă când am plecat, iar cu cât ne apropiam de pădure, cu atât ningea mai des. Nu a fost ușor, dar a fost de poveste. Știam amândoi că merită să înfrunți condițiile grele, că în astfel de zile e spectacol.
Spectacol a fost, dar unul care a început cu emoții. Vânt puternic nu era, așa cum a fost anunțat, dar pădurea ceda sub greutatea zăpezii. Zeci de copaci s-au rupt și au căzut în jurul nostru. Am fost permanent într-o stare de alertă pentru ca nu știam care pică următorul. În prima parte a dimineții animalele au lipsit, dar când s-a mai domolit ninsoarea, atunci au început să miște.
Mi-am mai încercat norocul și la câteva zile distanță. Zăpada nu mai era prea multă, dar tot a fost frumos. De această dată am ales o poiană și se pare că a fost cu noroc.
Dimineți la baltă
După turele productive prin pădure, m-am gândit să încerc și la baltă. Am plecat cu gândul la o vidră sau la ceva rațe faine, dar nu am avut succes. Nici degeaba nu m-am dus pentru că am prins răsărituri de poveste pe malul apei, iar apoi, tot am găsit un pițigoi de stuf sau vreo altă pasăre pentru câteva cadre.
Despre efort și noroc
Nu m-a ținut mult treaba cu balta și am revenit în pădure. Am primit de la colegii mei un ceas Garmin și eram nerăbdător să-l testez.
Povestea din acea duminică a fost despre noroc și efort.
M-am trezit la ora 4 și pe la 6:30 am ajuns la marginea pădurii. Am traversat-o pe întuneric și am ajuns la lizieră o oră mai târziu. În pădure mai liniște ca niciodată, nu am auzit și nu am văzut animale. Știam că vor fi la margine, mâncând în culturile de acolo, dar aveam câteva întrebări în minte: găsesc exact locul unde vor fi? Ajung acolo până se retrag? La ieșirea din pădure, momentul cel mai delicat, reușesc să fiu silențios?
Răspunsul acestor întrebări depinde atât de efortul depus, dar și de noroc. Mă trezesc devreme, ajung la pădure, mă bazez pe observațiile trecute, dar nu pot controla alegerile lor. E o mică loterie pentru că nu am cum să știu ce preferă în acea dimineață sau dacă înainte să ajung a fost vreo formă de deranj care le-a împins în altă parte. Apoi, dacă sunt prea aproape de lizieră, e foarte greu să ies fără să mă simtă.
De această dată, norocul a fost de partea mea mea pentru că atunci când am ieșit din pădure, destul de gălăgios, patru cerbi tineri erau departe în câmp. Nu mă speria ideea că sunt departe, știam că din moment în moment vor porni spre pădure, dar apăreau alte întrebări: pe unde se retrag? Să mai aștept puțin până pleacă și să vad direcția lor sau să mă așez undeva la risc? Se lumina și trebuia să iau rapid o decizie. Eram în apropierea unei văi și știam din turele trecute că animalele, de multe ori se retrag pe acolo. Au fost și excepții, dar în vale am considerat că e cel mai bine să stau. Acolo au venit! 
Între momentul în care am văzut cerbii prima oară și cel în care au ajuns lângă mine au trecut 46 de minute. Stăteam pe burtă la marginea pădurii și amorțisem. Îmi era frig și mă durea ceafa din cauza poziției în care stăteam. La un moment dat erau foarte aproape și nu-mi permiteam să mă mișc. Urmăream prin obiectiv un singur cerb, nu puteam să văd ce fac ceilalți. Știam însă că sunt doi înaintea celui pe care îl urmăream, iar dacă el era aproape full cadru, era clar că ceilalți doi sunt și mai aproape de mine. A fost o luptă între disconfortul fizic și dorința de a observa ce fac animalele când se simt în largul lor. La un moment dat a cântat un huhurez mic, foarte aproape de noi. Am tresărit amândoi, probabil și ceilalți trei cerbi, dar nu îi vedeam. Am zâmbit, am strâns din dinți și am apăsat în continuare pe declanșator. 
Nici nu am apucat să-mi dau seama ce s-a întâmplat cu mine și m-am trezit in apropiere cu o vulpe care venea și ea spre pădure.
Explorare prin inima pădurii
Finalul lui 2023 și începutul lui 2024 m-au prins cu idei noi în minte.
Mereu mi-au plăcut provocările, așa că în aceste zile am experimentat altceva. Deși știu că e o perioadă foarte bună pentru a aștepta animalele în câmp, eu m-am gândit să le caut în pădure. Am evitat locurile deschise în care am prins multe cadre bune de-a lungul timpului și am început să cercetez zonele retrase. Am știut de la început că nu va fi ușor și deși mi-am promis că îmi asum acest lucru, tot m-am enervat că nu mi-au ieșit treburile cum am vrut. 
M-am documentat puțin despre comportamentul animalelor și despre diferitele indicii pe care le-aș putea întâlni în pădure. Am învățat lucruri noi, mai ales despre cerbi. Aceștia sunt mai complecși decât îmi imaginam și au un adevărat sistem de comunicare prin semne și marcaje. Am început să caut aceste semne. Mi-am înregistrat traseele și am salvat tot felul de puncte. Am plecat pe urmele lor și am făcut hărți cu aceste indicii. În total am parcurs în aceste zile aproximativ 40km la pas și am petrecut acolo peste 40 de ore.
Am văzut multe animale și am umblat prin inima pădurii mai mult ca niciodată, doar cu pozele a fost mai complicat. Deși a fost frustrant în câteva momente, m-am ambiționat să merg iar. Am avut multe animale în preajmă, dar pe cele mai multe nu am reușit să le fotografiez pentru că nu puține au fost situațiile în care, între noi au existat desișuri care m-au împiedicat să le surprind într-un cadru. Am văzut ciute, mistreți, căprioare, fazani, iepuri, lopătari, mufloni, vulpi, șacali și alți locuitori ai pădurii.
Cred că cel mai frumos moment l-am trăit pe 5 ianuarie. Am prins răsăritul într-o zonă foarte retrasă, cu mult desiș, loc ideal pentru animale și pentru observații, dar nu și pentru cadre deosebite. E greu acolo, din cauza luminii care ajunge mai greu, al fundalului încărcat și al zecilor de crengi care te împiedică să faci focusul. În plus, ești în intimitatea animalelor și e greu să te deplasezi fără să faci vreun pas greșit, fără să te dai de gol. Am încercat să evit deranjul și să mă fac nevăzut, iar de cele mai multe ori mi-a ieșit. Am petrecut aproape o oră alături de câțiva cerbi și nu am tras cadrele vieții, dar am avut bucuria să asist la momente deosebite. La un moment dat au sesizat ceva suspect și m-au analizat, însă mi-am păstrat calmul și am reușit să nu mă dau de gol.
În concluzie, după câteva astfel de ieșiri, cred că această abordare a pădurii e mai dificilă, dar e tare faină dacă reușești să îți asumi că nu e ușor și că probabilitatea să te întorci acasă fără poze reușite e mult mai mare.
