Cervidele din România

Cervidele sunt unele dintre animalele mele preferate și m-am hotărât să le dedic un articol pe blog.

Multe persoane cred că cerbul este masculul căprioarei sau nu știu să facă diferența între cerbul comun și lopătar, iar în alte detalii nici nu mai intru.

În 2016, atunci când am făcut primii pași spre fotografia de wildlife, nu știam mai nimic despre aceste animale, dar în ultimii ani am învățat câte ceva, atât din experiența din teren, cât și din ce am citit prin cărți sau diverse articole.

În România sunt prezente trei specii:

Căprior (Capreolus capreolus), cerb comun (Cervus elaphus) și cerb lopătar (Dama dama).

Cervidele din România – Informații generale

Cervidele sunt mamifere erbivore, cu copite și cu coarne ramificate care cad în fiecare an.
În regiunea fesieră au o pată numită oglindă. Această pată este diferită la fiecare specie în parte și este un bun criteriu de identificare.

Căpriorul are coada scurtă și oglinda albă. A cerbului comun este alb-gălbuie, iar coada acestuia este de culoarea blănii. Cel mai ușor de identificat după acest criteriu este lopătarul. Acesta are oglinda albă și coada neagră.

Talie

Diferența de talie este mare între cele trei specii, iar pentru comparație, am cules câteva date despre greutatea acestor animale dintr-un material informativ realizat de Asociația Rangerilor din România.

Căprior mascul (20-35kg)
Cerb lopătar mascul (60-100kg)
Cerb comun mascul (170-300kg)

Culoare

Cerbul comun și căpriorul nu prezintă o varietate mare de culoare, aceștia fiind roșcat-brun pe timp de vară și gri-brun pe timp de iarnă.

Cerbul lopătar are culoarea blănii brun-roșcată pe timp de vară, cu pete albe pe spate. Blana devine mai închisă la culoare pe timp de iarnă. Blana de pe burtă și de pe interiorul picioarelor este albă. Am observat că în rândul lopătarilor există o varietate de culoare.

Bineînțeles că pot apărea și exemplare cu leucism, albinism sau melanism.

Puii cervidelor au pete albe pe corp, cu rol de camuflaj. Aceștia sunt lăsați singuri în primele săptămâni de viață, dar nu abandonați. Mamele revin la ei să-i hrănească. Deși pare ceva înspăimântător la prima vedere, acest comportament are ca scop protejarea puilor. Fără forța sau mărimea necesară pentru a fugi de un prădător, cea mai bună șansă de supraviețuire a unui nou-născut este pur și simplu să se confunde cu peisajul, iar petele albe favorizează acest lucru. Puii nu au un miros specific, ceea ce îi face mai greu de identificat de către prădători, în absența mamelor. Au fost însă multe situații în care oamenii au găsit pui de căprioare întâmplător prin pădure și i-au luat acasă, crezând că aceștia sunt abandonați. Un comportament greșit pentru că cel mai probabil mamele erau prin preajmă, iar ceea ce noi credem că este un act de salvare, le strică de fapt rostul. Procesul de îngrijire și reintegrare în natură nu este ușor.

Simțuri

Cervidele au mirosul și auzul foarte bine dezvoltate, dar în privința văzului am dubii. Deși în cărți, văzul cervidelor este prezentat ca fiind foarte bine dezvoltat, eu am observat că nu este chiar așa. Sesizează rapid mișcarea și disting bine siluetele în câmp deschis, dar nu pot distinge prea bine o siluetă care este lipită de un fundal și care nu se mișcă. Am observat asta la fiecare întâlnire pe care am avut-o cu cervidele, iar dacă atunci când am purtat camuflaj, a fost de înțeles, au fost și situații în care am fost îmbrăcat normal, dar stând nemișcat și fiind lipit de un copac sau o tufă, aceste animale nu m-au observat.

O situație în care vântul s-a schimbat și mirosul meu a ajuns la ciută. Întâlnirea s-a terminat rapid

Când te prind în mijlocul drumului, te observă imediat, indiferent de camuflaj.

Căpriorii au un comportament simpatic atunci când devin suspicioși. Se uită un timp spre tine, te analizează, iar dacă nu te miști ca să te dai de gol sau dacă vântul nu îi ajută ca să-ți ia mirosul, se prefac pentru o secundă că lasă capul jos, sa mănânce, iar apoi îl ridică brusc să verifice dacă te miști. Pe la început, m-au păcălit așa de câteva ori. Încercam să înaintez doar când coborau capul să mănânce, iar ei se foloseau de această schemă și mă prindeau pe pas greșit.

Atunci când se sperie sau suspectează ceva, scot un sunet scurt de alertă, numit brăhnit sau lătrat. Sunetul se aseamănă foarte mult cu lătratul unui câine, de aici și numele. Cerbii și ciutele brăhnesc și ei, doar că mai gros.

Cervidele din România – Denumiri

Capreolus capreolus
Căprior (mascul), căprioară (femelă) și ied (pui).

Cervus elaphus
Cerb (mascul), ciută (femelă), vițel (pui).

Dama dama
Cerb lopătar (mascul), ciută de lopătar (femelă) și vițel de lopătar (pui).

Tot la capitolul denumiri, o să auziți și termenul de sulițar. Aceasta denumire este valabilă pentru toate cele trei specii și face referire la exemplarele care au coarnele în formă de suliță, fără ramificații.

Coarne

Așa cum am specificat în prima parte a articolului, cervidele au coarne ramificate. Doar masculii le posedă, fapt ce îi diferențiază ușor de femele. Coarnele le cad în fiecare an, iar după lepădare, cresc altele, acestea fiind învelite cu o piele puternic vascularizată, păroasă, cu aspect mătăsos. Când coarnele sunt dezvoltate complet, se osifică și pielea cade singură sau este îndepărtată de animal prin frecare. Las aici un link cu informații foarte faine despre formarea coarnelor la cerbi: https://wildbucovina.ro/coarnele-cerbului-carpatin/

Căpriorului îi cad coarnele la sfârșitul toamnei și cresc complet de obicei prin martie-aprilie.

Cerbului comun îi cad coarnele începând de la sfârșitul lunii februarie și cresc complet cam până în luna august.

Cerbul lopătar are coarnele lățite de la mijlocul ramurii spre vârf, fapt ce dă și numele de lopătar. Acesta le pierde în mod normal în perioada martie-aprilie și le are complete până în august-septembrie. De menționat că am întâlnit exemplare care aveau coarnele lepădate încă din februarie.

Coarnele sunt superbe, dar nu sunt ușor de purtat, mai ales atunci când încearcă să se strecoare prin desișuri sau printre copaci. Am observat că în acele momente, cerbii își lasă capul pe spate pentru a putea trece mai ușor.

Coarnele sunt și instrumentul principal în luptă, așa că nu de puține ori se rup.

Dacă tot sunt la capitolul coarne, las aici și o poză în care am surprins o situație mai puțin plăcută, dar din păcate nu unică. Iresponsabilitatea noastră poate afecta animalele din jur.

Împerechere

Ritualul nupţial la căprior se numește alergat și are loc în iulie-august, durând aproximativ o lună. Alergatul la căprior se desfășoară de obicei pe lumină.

Împerecherea cerbilor este evenimentul pe care îl aștept an de an cu sufletul la gură, în special împerecherea cerbului comun.
Spectacolul este dat de boncănitul cerbilor, glasul lor cutremurând pădurile.
Boncănitul cerbului comun are loc aproximativ de la mijlocul lunii septembrie, până la mijlocul lunii octombrie, urmat fiind apoi, încă o lună, de boncănitul lopătarului. Aici ar fi foarte multe lucruri de povestit, dar o să tratez acest subiect într-un articol separat.

Comportament

Menționez că la capitolul comportament, am de gând să tratez subiectul din punctul meu de vedere, ca fotograf de wildlife ale cărui observații au fost realizate în principal în zonele de câmpie. Există ceva diferențe față de animalele din zonele de deal și de munte, iar din acest motiv nu vreau să generalizez.
Cervidele sunt ghidate în principal de hrană, liniște și posibilitatea de împerechere. Aceștia sunt cei trei factori care produc mișcarea lor, iar de la anotimp la anotimp, comportamentul cervidelor și locul preferat de acestea diferă.
În afara perioadei de boncănit, când între cerbii masculi se duc lupte aprige pentru supremația cârdurilor de ciute, cerbii sunt animale sociabile. Din toamnă până în primăvară și chiar de-a lungul verii, masculii se grupează în cârduri, iar femelele în cârduri separate de ciute unde, printre ele pot fi amestecați viţei şi cerbi din al doilea an. Doar masculii bătrâni sau puternici aleg să trăiască singuri.

În timpul iernii, căpriorii se strâng în cârduri, în rest, masculii trăiesc ori izolat ori alături de femelă și pui. În 2019 chiar am urmărit o astfel de situație la marginea unei păduri, când căpriorul era seară de seară alături de căprioară și ied.

Perioada mea preferată pentru a urmări și fotografia cervide începe din ianuarie și continuă până la începutul verii. Este perioada în care știu că aceste animale își fac veacul în preajma culturilor agricole, în special în prima partea a acestei perioade, când nu au foarte multe posibilități de hrănire. O dată cu venirea verii, cel puțin cerbii mi se par aproape imposibil de găsit. Vegetația e mare, posibilitățile de hrănire sunt multe, căldura sufocantă din timpul zilei le displace și preferă să stea retrași. Din poveștile oamenilor, chiar am auzit de cazuri în care își petrec zilele prin culturile înalte de porumb. Din 2019 ies în teren după cervide, iar dacă pe timpul verii căpriori am mai văzut, cu cerbii comuni doar o dată m-am întâlnit. La lopătar am avut mai mult noroc, dar nici ei nu sunt tocmai ușor de întâlnit.

În perioada boncănitului, cerbii sunt mai ușor de reperat, după sunet. Devin mai activi după ce în vară parcă au fost intrați în pământ. Nu sunt însă neapărat ușor de fotografiat. Mi se pare că pentru a fotografia cum trebuie cerbi la boncănit, trebuie să ai mult timp liber și să depui mult efort în pregătirea acestui eveniment. Din păcate, acest eveniment se suprapune și cu vânătoarea, iar asta mă împiedică pe mine să umblu cât aș vrea și pe unde aș vrea, iar dacă tot am deschis acest subiect, menționez un lucru important pentru siguranța celor care merg prin păduri în căutarea cervidelor și nu numai. Întotdeauna iau legătura cu responsabilii fondurilor de vânătoare unde urmează să merg pentru a mă asigura că plimbarea mea nu se suprapune cu o partidă de vânătoare. Așa evit evenimentele neplăcute.

Când iernile sunt grele, animalele se strâng în masivele de pădure. Cunosc cazuri în care cerbii stau vara în păduri mai mici, înconjurate de culturi și cu mai multe surse de apă, iar când iernile sunt grele, aceștia se retrag în pădurile mai mari, pentru adăpost.

Liniștea e esențială. Acolo unde este liniște, animalele vor fi mai ușor de observat. Dacă pe parcursul zilei a fost gălăgie în pădure, seara ai șansă să mai vezi un căprior, dar cerbul cu siguranță nu va ieși până la lăsarea întunericului. În general, căpriorul este mai ușor de văzut și de fotografiat, iar de multe ori îl poți întâlni și ziua, chiar în câmp deschis. La colțul opus se află cerbul comun, care pare că fuge de lumină ca un vampir. Se retrage în desișuri de cele mai multe ori înainte de răsăritul soarelui, fapt ce ne îngreunează foarte mult procesul de fotografiere. Aș putea să număr pe degete momentele în care i-am întâlnit după răsărit. Lopătarul aș spune că este undeva la mijloc. Nici la fel de speriat cum e cerbul comun, dar nici la fel de ușor de văzut/fotografiat cum e căpriorul.

Semne

Cervidele lasă tot felul de semne prin pădure, iar eu le folosesc pentru a identifica locurile frecventate de acestea.
De la urme, la excremente sau marcaje de teritoriu, toate acestea reprezintă semne bune că te afli în locul potrivit.
Cervidele consumă multă hrană, așa ca e imposibil să te afli in terenul acestora de hrănire și să nu găsești excremente.

De asemenea, urmăresc tot felul de marcaje de teritoriu pe copaci și pe sol, marcaje despre care aș vrea în viitor să scriu un articol separat.

Cred că am acoperit cam tot ce voiam să prezint despre cervidele din România în acest articol. Sper să vă fie de folos!

Numai bine!